Fără lacrimi. Fără țipete. Doar liniște — densă, tăioasă ca sticla. S-a infiltrat în pereți, în podea, în respirația ei. A doua zi dimineață, el s-a trezit cu aroma de clătite proaspete, a văzut masa plină cu mâncare și a zâmbit autosuficient.
— Vezi? În sfârșit ai înțeles — a spus el.
Dar chiar în clipa în care a observat cine stătea deja la masă, toată siguranța lui s-a făcut țăndări, ca un castel de cărți doborât dintr-o singură mișcare.

Clara Ionescu înțelesese de mult: tăcerea este singurul scut atunci când orice cuvânt poate deveni scânteie. Cu o seară înainte, când Andrei a lovit-o în timpul unei alte certuri inutile și epuizante, ea nu s-a apărat. Nu a ridicat vocea. Nu a trântit ușa. S-a ridicat pur și simplu, a mers în dormitor, a închis ușa încet și a rămas acolo, nemișcată, până când inima a încetat să-i mai bată ca și cum ar fi vrut să-i sară din piept.

Noaptea nu a adus alinare, dar dimineața a adus o decizie. Nu răzbunare și nu iertare — adevărul. Clara s-a trezit devreme, și-a prins părul într-un coc ordonat și, cu o calmă rece, a intrat în bucătărie. Aluat pentru clătite, bacon crocant, unt topit, cafea tare — exact așa cum îi plăcea lui. A pus chiar și dulceață de căpșuni, deși ea nu suporta dulceața ei grețoasă. Totul arăta perfect… prea perfect ca să fie întâmplător.

Când Andrei s-a trezit, s-a întins cu siguranța leneșă a unui om convins că noaptea „a rezolvat” totul și a urmat mirosul mâncării. În fața lui s-a deschis un adevărat festin: clătite aurii, omletă pufoasă, fructe proaspete, cafea fierbinte din care se ridica abur. Buzele i s-au curbat într-un zâmbet satisfăcut.

*

— Vezi? În sfârșit ai înțeles — a spus el, trăgând un scaun.

Și a încremenit.

Pentru că la masă mai era cineva — ultima persoană la care s-ar fi așteptat să o vadă în propria lui casă.

Victor Ionescu. Fratele mai mare al Clarei. Același pe care Andrei îl evita încă din ziua în care Victor îi spusese, pe un ton calm, aproape rece:
„Dacă îndrăznești vreodată să ridici mâna asupra ei, voi afla. Și atunci vom vorbi. Pe bune.”

Victor și-a ridicat privirea. Calm. Stăpân pe sine. Pe chipul lui nu era nici furie, nici amenințare — doar o siguranță care îți dădea fiori pe șira spinării.

— Bună dimineața — a spus încet. — Clara mi-a spus totul.

Zâmbetul i-a dispărut lui Andrei de pe față. Maxilarul i s-a încordat, spatele i s-a îndreptat, de parcă s-ar fi pregătit pentru o lovitură. Deasupra bucătăriei a coborât o liniște grea, spartă doar de ticăitul regulat al ceasului de pe perete.

Clara a pus o altă farfurie pe masă. Sunetul porțelanului a răsunat neașteptat de tare. Când a vorbit, vocea ei a tăiat aerul — fermă, egală, fără tremur.

— Așază-te, Andrei. Încă nu am terminat.

Și în acel moment totul s-a schimbat. Ani de frică mută, impregnată în acești pereți, s-au izbit în sfârșit de adevăr — deschis, definitiv, un adevăr pe care Clara nu mai avea de gând să-l ascundă nici în spatele tăcerii, nici în spatele unei mese aranjate perfect.

*

Andrei s-a lăsat încet pe scaun, ca și cum fiecare mișcare l-ar fi costat un efort. A aruncat o privire scurtă spre fratele Clarei, apoi spre ea — și pentru prima dată după mult timp nu a văzut în ochii ei frică sau încercarea obișnuită de a calma lucrurile. Doar o claritate rece.

— Ce e asta, un spectacol? — a încercat să zâmbească, dar vocea i s-a frânt. — L-ai adus pe fratele tău ca să mă sperii?

Victor nu a răspuns. Și-a turnat cafea calm, de parcă nu s-ar fi aflat în casa unui bărbat care își lovise sora, ci într-o dimineață oarecare. Calmului lui cântărea mai greu decât orice țipăt.

— Nu e un spectacol — a spus Clara. — E o conversație. Cea pe care ai evitat-o mereu.

Andrei a pufnit și a împins farfuria brusc.

— Vorbim în fiecare zi. Doar că tu mereu taci.

— Nu mai tac — a răspuns ea. Iar în acel „nu” era mai multă forță decât în toate ordinele lui de până atunci.

S-a așezat în fața lui, cu mâinile împreunate pe masă. Victor s-a aplecat ușor înainte, dar nu a intervenit — o lăsa pe sora lui să vorbească singură.

— Ieri m-ai lovit — a continuat Clara calm. — Nu „ți-ai pierdut cumpătul”, nu a fost „din greșeală”, nu „ai scăpat controlul”. M-ai lovit. Și nu a fost prima dată. Doar prima despre care nu mai tac.

Andrei a ridicat capul brusc.

— Asta e între noi — a mârâit el. — De ce scoți totul afară?

*

Victor a vorbit pentru prima dată, calm, aproape blând:

— Pentru că „între voi” a încetat să mai existe de mult. Te-am avertizat.

Andrei a pălit.

— Mă ameninți? — a întrebat, încercând să-și păstreze ultimele fărâme de demnitate.

— Nu — a răspuns Victor. — Constat realitatea.

Clara a tras aer adânc în piept. Acum. Chiar acum.

— Plec, Andrei — a spus ea. — Astăzi. Mi-am făcut bagajele. Am depus plângerea. Și raportul medical. Totul este documentat.

El s-a ridicat dintr-un salt atât de brusc, încât scaunul a scârțâit pe podea.

— Nu poți! — a strigat. — Asta e casa mea!

— A fost casa noastră — l-a corectat ea calm. — Și eu nu mai locuiesc aici.

*

Andrei a făcut un pas spre ea, dar Victor s-a ridicat imediat — fără agresivitate, fără amenințări, pur și simplu s-a poziționat între ei. A fost suficient. Andrei s-a oprit.

S-a lăsat o liniște diferită. Nu apăsătoare, ci definitivă.

Clara s-a ridicat și a luat geanta care stătea lângă ușă. Pentru o clipă a privit masa — clătitele care se răceau, cafeaua, dimineața care ar fi putut fi obișnuită. Apoi și-a ridicat privirea spre soț.

— Nu mai sunt tăcerea ta — a spus ea. — Nici frica ta.

Victor a deschis ușa. Lumina zilei a inundat holul.

Andrei a rămas în bucătărie — între masa aranjată perfect și iluzia controlului care se prăbușea. Pentru prima dată a înțeles că a pierdut nu pentru că apăruse cineva mai puternic, ci pentru că Clara nu mai era slabă.

Ușa s-a închis încet, fără zgomot.

Și a fost cel mai puternic sunet al întregii dimineți.