— M-am căsătorit cu vecinul nostru, Petru Marin, care are optzeci și doi de ani… ca să nu fie trimis la un azil.
— Ai înnebunit?! — Elena, sora mea, era cât pe ce să scape ceașca de cafea din mână când a auzit.
— În primul rând, nu are „vreo optzeci”, ci exact optzeci și doi — am răspuns calm. — Și în al doilea rând… lasă-mă să termin.

Totul a început în ziua în care, din întâmplare, am auzit o conversație sub fereastra apartamentului lui. Copiii lui veneau de două ori pe an: să verifice dacă tatăl lor mai trăiește — și dispăreau la fel de repede. De data aceasta nu veniseră cu prăjituri, ci cu pliante de azile.

— Tată, ai deja optzeci și doi de ani. Nu poți locui singur.
— Am optzeci și doi de ani, nu optzeci și două de boli — a tăiat-o el cu vocea lui răgușită, dar caldă. — Gătesc singur, merg la piață, mă uit la seriale fără să adorm. Sunt perfect în regulă!

În seara aceea, Petru a bătut la ușa mea. Ținea în mână o sticlă de vin roșu, iar pe chip avea expresia unui om care se pregătește pentru o discuție importantă… și disperată în același timp.

— Am nevoie de ajutor… un ajutor cam neobișnuit.

După câteva pahare, acel „ajutor neobișnuit” s-a transformat pe neașteptate într-o cerere în căsătorie.

— Doar pe hârtie — s-a grăbit să explice. — Dacă sunt căsătorit, copiilor le va fi mai greu să mă „plaseze” undeva… departe de ochii lor.

*

M-am uitat în ochii lui deschiși la culoare, spălăciți de timp, dar în care încă mai ardea o scânteie — caracter, încăpățânare, viață. Și, dintr-odată, mi-am imaginat serile mele: un apartament gol, televizorul pornit, o liniște care apasă mai tare decât singurătatea. Iar el era omul care mă întreba în fiecare zi cum mi-a fost ziua. Cu adevărat.

— Și eu ce câștig din asta? — am întrebat.
— Jumătate din cheltuieli, o tocăniță duminica… și pe cineva căruia îi pasă că te întorci acasă.

Trei săptămâni mai târziu eram la starea civilă.
Eu — într-o rochie croită în grabă. El — într-un costum vechi, mirosind a naftalină și amintiri. Martori au fost vânzătoarea de la chioșcul din colț și soțul ei — cu greu își stăpâneau râsul.

— Puteți săruta mireasa — a anunțat funcționara.

M-a sărutat pe obraz atât de zgomotos, de parcă ar fi deschis un plic cu o scrisoare importantă.

După aceea, totul a mers surprinzător de ușor. Petru se trezea la șase dimineața, făcea cele „legendare” cinci flotări, eu beam cafea de ieri și mă întorceam de la muncă pe întuneric.

— Asta nu e cafea, e o pedeapsă — bombănea el.
— Iar exercițiile tale sunt o parodie de sport — îi răspundeam eu.

Duminicile, casa se umplea de miros de tocăniță și de râsete. Îmi povestea despre prima lui soție, Maria, pe care o iubise până în ultima zi, și despre copiii lui, care demult nu-l mai vedeau ca pe un tată, ci ca pe o problemă ce trebuia rezolvată.

Într-o zi au intrat peste noi fără să bată la ușă — cu acuzații și priviri reci.

— Ea profită de el!
— Aud foarte bine! — a strigat Petru din bucătărie. — Și, apropo, cafeaua ta e la fel de groaznică!

— La ce vă folosește această căsătorie? — a întrebat fiica lui, Claudia, fixându-mă cu o privire înghețată.

M-am uitat spre bucătărie, unde el fredona încet în timp ce-mi turna cafea.

— La ce? Pentru că nu mai sunt singură. Am cu cine să cinez duminica. Am cui să spun: „Am ajuns acasă”. Este cineva lângă mine care se bucură de râsul meu. E o crimă?

*

Ușa s-a trântit cu un zgomot puternic, ca și cum ar fi pus punct acuzațiilor lor. În apartament s-a lăsat din nou liniștea — nu una goală și apăsătoare, ci una caldă, de acasă. Petru a pus în tăcere două cești de cafea în fața mea și s-a așezat vizavi.

— Cred că sunt convinși că am înnebunit — a spus obosit.
— Nu — am clătinat din cap. — Le e doar frică de faptul că nu mai ești „proiectul” lor neajutorat.

A zâmbit — nu amar, nu răutăcios. Ci recunoscător.

— Știi — a spus după o pauză — în ultimii ani nimeni nu m-a întrebat cum mi-a fost ziua. Pe toți îi interesa un singur lucru: dacă sunt comod.

M-am uitat la mâinile lui — uscate, bătrânești, dar surprinzător de îngrijite. Mâinile unui om respectat o viață întreagă… apoi, dintr-odată, dat la o parte.

— Nu sunt o eroină — am spus încet. — Pur și simplu nu pot privi cum o persoană vie este târâtă într-un loc unde doar supraviețuiește, nu trăiește.

A dat din cap. Fără patos. Fără cuvinte inutile.

— Eu îți pot oferi doar lucruri simple — a răspuns. — O casă caldă. Atenție. Și sentimentul că cineva te așteaptă.

Și asta a fost suficient.

În seara aceea nu am vorbit despre sentimente. Am vorbit despre lucruri concrete: acte, medici, ce vom face dacă copiii vor decide să acționeze mai dur. Nu a fost o conversație de îndrăgostiți — a fost o conversație de aliați.

Înainte de culcare, s-a oprit în ușă și s-a întors.

— Mulțumesc că nu ți-a fost frică să fii lângă mine.
— Mulțumesc că nu m-ai făcut să mă simt de prisos — i-am răspuns.

Lumina s-a stins. Casa respira liniștită.

Iar a doua zi dimineață știam un lucru cu siguranță:
nu îl voi lăsa pe mâna copiilor lui lacomi. Niciodată. Și, dacă va fi nevoie, voi lupta.

*

A doua zi au venit din nou.
Nu cu țipete — ci cu dosare. Fețe seci și formulări politicoase, bine exersate.

Am deschis ușa și am înțeles totul dintr-o privire.

— Am venit să discutăm constructiv — a spus Claudia, aranjându-și gulerul hainei.
— Poftiți — am răspuns. — Tocmai bem ceaiul de dimineață. Foarte constructiv.

Petru stătea la masă, ungând cu grijă o felie de pâine prăjită. Nici măcar nu a ridicat privirea.

— Am depus o cerere — a continuat fiul lui, Radu — pentru ca tatăl nostru să fie declarat persoană care necesită tutelă.
— Este o măsură rezonabilă — a adăugat Claudia. — Pentru siguranța lui.

Petru a lăsat cuțitul jos. Foarte încet.

— Locuiesc aici de treizeci și șapte de ani — a spus. — Și în tot acest timp nu m-am rătăcit niciodată, nu am uitat să închid gazul și nu am căzut în baie. În schimb, voi ați uitat de mine destul de des.

— Tată — a oftat Radu, iritat — nu înțelegi cum arată asta din afară.
— Nu mă interesează cum arată din afară — a răspuns Petru calm. — Mă interesează cum trăiesc.

S-au întors spre mine.

— Sunteți conștientă că această căsătorie poate fi considerată fictivă?
— Desigur — am răspuns. — Iar voi sunteți conștienți că dragostea față de un tată nu se măsoară în metri pătrați ai apartamentului său?

*

S-a lăsat o tăcere grea, lipicioasă.

— Acționăm în cadrul legii — a spus Claudia.
— Și noi la fel — am încuviințat. — De aceea avem avocat.

Cuvântul acesta a avut mai mult efect decât orice țipăt.

După o lună a avut loc procesul. Nimic dramatic — fără isterii, fără spectacol. Doar fapte.
Documente. Mărturii ale vecinilor. Concluzii medicale.

— Capacitate psihică păstrată — a citit judecătorul. — Activ social. Condiții de locuit satisfăcătoare. Nu există temei pentru tutelă forțată.

Claudia și-a strâns buzele. Radu privea masa.

Apoi Petru s-a ridicat.

— Și încă ceva — a spus. — Doresc să vă informez că mi-am modificat testamentul.

A fost o lovitură sub centură. Am simțit cum, lângă mine, a tresărit abia perceptibil — nu de frică, ci de oboseală.

Am plecat încet spre casă. Se sprijinea în baston, dar pasul îi era sigur.

— Nu erai obligată — a spus.
— Știu — am răspuns. — Dar am vrut.

În seara aceea a stat mult timp la fereastră.

— Știi — a spus într-un târziu — bătrânețea nu e înfricoșătoare din cauza ridurilor. E înfricoșătoare atunci când, într-o zi, încep să decidă pentru tine fără tine.

I-am pus o ceașcă în față.

*

— Cât timp sunt aici, nimeni nu va decide fără tine.

M-a privit atent. Cu adevărat.

— Mi-ai oferit mai mult decât aș fi putut cere.
— Iar tu mi-ai oferit un cămin — am răspuns. — Nu niște pereți. Un loc unde cineva te așteaptă.

Au trecut șase luni.

Încă ne certam din cauza cafelei.
Duminicile mirosea a tocăniță.
El făcea cele cinci flotări. Eu bombăneam.

Copiii nu au mai venit.

Și într-o zi, când m-am întors de la muncă, i-am auzit vocea din bucătărie:

— Ai ajuns?
— Da — am răspuns, dându-mi jos paltonul.

Și în acel moment am înțeles:
nu am salvat un bătrân. Am salvat un om.
Iar el m-a salvat pe mine de tăcere.

Și asta a fost mai mult decât suficient.