În seara aceea, aerul era îmbibat de așteptarea unui miracol. Ajunul Crăciunului — acea zi unică din an în care până și adulții cred, în taină, că familia se va așeza împreună la masă, că lumânările vor fi aprinse la timp și că lumea va deveni, măcar pentru o clipă, mai bună.
Și Ana credea. Până în ultima clipă.

— Mamă, când vine tata? — a întrebat Leon, stând la fereastră și lipindu-și nasul de geamul rece.

Ana s-a uitat la ceas. Fără douăzeci de minute unsprezece. Marius promisese că se întoarce la zece. Masa era pusă, salatele în frigider, puiul la cuptor aștepta pe aragaz. Pe masă ardeau lumânările de Ajun și stătea o sticlă de vin spumant — o cumpărase, deși de obicei economiseau.

— În curând, iubire — a răspuns ea.

Vocea i-a tremurat. Afară viscolul se întețea, zăpada estompa luminile din curte, transformându-le într-o ceață albă. Ana a format numărul soțului pentru a patra oară. Primele trei apeluri le respinsese. Acum, măcar, a auzit tonul.

— Ce e? — vocea lui Marius era surdă, iritată.

— Unde ești? Te așteptăm, e aproape unsprezece… e Ajunul Crăciunului.

*

— Ți-am spus că întârzii. Vremea e groaznică, drumurile nu sunt curățate. Nu mă aștepta, du-te la culcare.

Nu mă aștepta.
A spus-o atât de firesc, de parcă ar fi fost vorba de o cină întârziată, nu de o seară care vine o singură dată pe an. Ana a strâns telefonul în mână.

— Marius, e Ajunul. Leon stă toată seara la fereastră…

— Ana, nu începe! Nu pot acum! Pe vremea asta e pur și simplu periculos să conduci, nu înțelegi?!

Dar dincolo de iritarea din vocea lui, mai adânc, a auzit altceva. Un râs. De femeie. Apoi o voce bărbătească a strigat ceva vesel. Și muzică — tare, străină, complet lipsită de orice spirit de Crăciun.

— Unde ești? — a întrebat ea încet.

— Ți-am spus, sunt blocat! Gata, vorbim!

A închis.

Ana a lăsat încet mâna cu telefonul în jos. Inima îi bătea atât de tare, încât i se părea că se aude în tot apartamentul. Și aproape imediat ecranul s-a aprins din nou: Marius. Apel primit. A răspuns, dar n-a apucat să spună nimic.

— …serios, chiar vrei să te duci acasă? — s-a auzit o voce străină, tânără, beată.

*

— Hai, lasă — era Marius. Nu vorbea cu ea, ci cu cineva de lângă el. — De ce să stau acum închis acasă cu nevasta și copilul, când aici se întâmplă atâtea lucruri! I-am spus să nu mă aștepte. Să-și facă singură sărbătoarea, dacă vrea.

Râsete. Zgomot de pahare. Muzica și mai tare. Marius a continuat să vorbească, să glumească, să se justifice, dar Ana deja a pus telefonul pe masă. El nu închisese apelul. Din greșeală o sunase din nou — iar acum ea auzea totul.

S-a apropiat de fereastra lângă care stătea încă Leon și l-a cuprins ușor pe după umeri.

— Leon, vino la mine — a spus calm, prea calm pentru furtuna dinăuntrul ei. — Mergem la bunici. Acum.

Băiatul s-a întors și a dat din cap fără un cuvânt. Nu a pus nicio întrebare. Copiii simt mai mult decât pare.

Ana a stins lumina din bucătărie, a suflat lumânările de Ajun și a privit pentru ultima oară masa pregătită. Atunci încă nu știa că acel Ajun avea să devină un punct fără întoarcere.

Pentru că dimineața, Marius avea să spună o propoziție după care nu mai era nimic de reparat…

*

Pe drum, Leon a adormit aproape imediat. Ana conducea încet, cu privirea fixată în peretele alb din fața farurilor. Zăpada lovea parbrizul, ștergătoarele abia făceau față. În mașină domnea o liniște care durea mai mult decât o ceartă.

La părinți, lumina era aprinsă. Ușa s-a deschis aproape imediat, ca și cum ar fi așteptat-o.

— Ana? — mama ei a pălit, văzându-i fața. — Ce s-a întâmplat?

Ana n-a răspuns. A intrat, l-a ajutat pe Leon să-și scoată geaca și abia apoi a șoptit:

— Rămânem la voi.

Tatăl a luat geanta fără un cuvânt, mama și-a îmbrățișat nepotul fără să pună întrebări inutile. În noaptea aceea, Ana aproape că nu a dormit. Telefonul stătea cu ecranul în jos. Îi era teamă să vadă ce ar mai putea auzi.

Dimineața, când casa s-a umplut de miros de cafea și de muzică încetă de la radio, telefonul a vibrat în sfârșit. Apeluri pierdute. Un mesaj.

„De ce nu răspunzi? Unde sunteți?”

Ana a privit mult timp ecranul. Apoi a răspuns scurt, calm:

„La părinții mei. Nu ne întoarcem.”

Răspunsul a venit aproape imediat.

„Ai înnebunit? Doar am întârziat. Ai înțeles totul greșit.”

A zâmbit. Nu pe dinafară — pe dinăuntru.

Două ore mai târziu, Marius stătea în prag. Neras, șifonat, cu un amestec de vinovăție și iritare pe chip. A încercat chiar să zâmbească, de parcă timpul ar fi putut fi dat înapoi.

— Ana, fără drame — a început, intrând pe hol. — Da, am băut, da, am exagerat. Asta e un motiv să distrugi tot?

— Ai spus că preferi să fii acolo decât cu noi — a răspuns ea calm. — Și eu te-am auzit.

— Eram beat!

*

— Nu, Marius. Ai fost sincer.

A tăcut. După un moment, a oftat nervos:

— Și acum ce? Divorț pentru o propoziție?

Ana s-a uitat la el atent — fără furie, fără lacrimi.

— Nu pentru o propoziție. Pentru o alegere. Ai făcut-o singur. În Ajun.

Marius a vrut să mai spună ceva, dar în ușa bucătăriei apăruse deja tatăl Anei. Privirea lui tăcută spunea totul.

O săptămână mai târziu, Ana a depus actele. Marius a sunat zilnic, apoi o dată la două zile, până când s-a oprit. N-a venit la nicio înfățișare, a trimis doar un mesaj scurt:
„Fă cum vrei.”

Așa a făcut.

Primăvara, Ana și Leon s-au întors în apartamentul lor. A aruncat fața de masă veche, a mutat mobila și a cumpărat perdele noi — deschise, aproape transparente. În casă se putea respira din nou.

În Ajunul următor au aprins lumânările doar ei doi. Leon râdea, ajutând la aranjarea mesei, și dintr-odată a spus:

— Mamă, bine că ne-ai luat atunci.

Ana și-a strâns fiul în brațe și a înțeles că acela fusese adevăratul ei Crăciun.
Nu despre iertare.
Ci despre alegere — să nu mai fii niciodată acolo unde nu ești așteptat.