Paharul din mâna lui Mihai a sclipit prădător în lumina candelabrului de cristal. Cina pe care o organizase pentru „cei mai apropiați” era în plină desfășurare.

Un apartament luxos chiar în centrul orașului, o masă aranjată ca pentru o delegație diplomatică, porțelan impecabil, tacâmuri de argint, preparate rafinate al căror parfum abia reușea să străpungă mirosul rece, metalic, al succesului.

— …și așadar, doamnelor și domnilor, să ridicăm acest pahar pentru Veronica a mea — vocea lui, catifelată și sigură, a acoperit masa. — Pentru, ca să spunem așa, numeroasele ei talente.

A făcut o pauză calculată, savurând controlul asupra momentului.

— De curând a decis că este fotograf. Vă imaginați? Soția mea — a continuat Mihai, ridicând ușor o sprânceană. — Și-a cumpărat pe banii mei acea… jucărie.

Și-a plimbat privirea peste cei prezenți. În ochii lui plutea un dispreț lent, demonstrativ, îndreptat ca un fascicul îngust, aproape palpabil, spre soția care stătea în fața lui.

— Mi-a arătat „lucrările” ei. Flori neclare, pisici… O profunzime incredibilă, nu-i așa?

A zâmbit strâmb și a luat o înghițitură de vin.

*

— I-am spus: draga mea, locul tău este aici, acasă. Să creezi confort pentru un bărbat care chiar muncește. Nu să-i cheltui banii pe acest… hobby.

A rostit cuvântul hobby ca și cum ar fi scuipat ceva amar. Aerul de la masă s-a îngreunat.

— Dar caracter are, desigur — a continuat Mihai, iar zâmbetul i s-a lățit, devenind tot mai neplăcut. — Se crede un geniu neînțeles. Este convinsă că asta este menirea ei.

S-a aplecat înainte, sprijinindu-și coatele pe masă, și a privit-o direct.

— Spune-mi, Veronica. Mai crezi că vei ajunge cineva? Sau ai înțeles deja că destinul tău este doar să fii un accesoriu frumos pentru un bărbat de succes?

Aerul din cameră s-a îngroșat, devenind aproape fizic. Nu era o întrebare. Era o sentință publică, rece și crudă.

Și atunci Veronica și-a ridicat privirea.

În loc de lacrimi, de indignare sau explicații, pe chipul ei a apărut un zâmbet calm, aproape delicat. Nu a spus niciun cuvânt.

M-a umilit în fața tuturor.
Iar eu… doar am zâmbit.

Apoi, cu o mișcare lentă și precisă, s-a aplecat și a scos de sub masă o cutie mică, perfect neagră, legată cu o panglică mată.

Și i-a întins-o peste masă soțului ei.

Siguranța lui Mihai s-a fisurat pentru o clipă. S-a încruntat, vizibil derutat. Se aștepta la orice — o scenă, lacrimi, un răspuns tăios, o plecare demonstrativă. Dar nu la asta. Nu la un zâmbet liniștit. Și cu siguranță nu la un cadou.

— Ce este asta? — a întrebat el, iar vocea și-a pierdut catifelarea.

— Un cadou. Pentru tine — a răspuns Veronica încet.

Calmul ei era tulburător. Străin în acea casă în care aerul era de mult impregnat cu parfumul lui scump, alungând orice alt miros.

*

Chiar și acum, printre aroma de trufe și vin maturat, ea simțea acea notă rece și tăioasă.

Altădată, casa lor mirosea diferit.

Mirosea a crini albi, pe care Mihai i-i aducea în fiecare sâmbătă, și a cafea tare, pe care o pregăteau împreună dimineața. Atunci era alt om. O privea cu admirație, o asculta vorbind despre lumină, umbre, despre clipele care pot fi surprinse o singură dată în viață.

El îi dăruise primul aparat foto adevărat — greu, profesional — la prima lor aniversare. Veronica își amintea și acum cuvintele lui din acea seară:

— Tu vezi lumea într-un fel în care nimeni altcineva nu o vede. Arată-mi-o.

Și ea i-a arătat-o. Primul lor apartament mic era plin de fotografiile ei: un portret alb-negru cu Mihai dormind, picături de ploaie pe geam ca niște lacrimi, o rază de soare prinsă în părul ei.

El era mândru. Le arăta musafirilor și spunea zâmbind:
— Uitați, asta a făcut Veronica. Are talent.

Dar apoi afacerea lui a explodat.
Iar căsnicia lor — încet și inevitabil — a început să se destrame.

La început au fost lucruri mărunte.
— La ce-ți trebuie aparatul ăsta prăfuit, când ai telefon? — i-a spus într-o zi, întorcându-se de la o întâlnire.

Apoi au apărut „glumele” în fața noilor cunoștințe bogate:
— Veronica e o fire artistică. Fotografiază prostii, în timp ce eu câștig bani adevărați.

Aceste cuvinte erau mici înțepături otrăvite care, zi după zi, otrăveau tot ce mai rămăsese între ei.

A încetat să-i mai privească fotografiile. Apoi a încetat să o mai vadă pe ea. A devenit o funcție. O parte din decorul vieții lui de succes.

Cel mai grav a fost felul în care a început să-i invadeze spațiul.

Fără să o întrebe, a dus la consignație fotoliul vechi al tatălui ei — pentru că „nu se potrivea cu noul design”.

*

„Din greșeală” a șters de pe computerul ei arhiva de fotografii din ultimii cinci ani — pentru că „avea nevoie urgent de spațiu pentru fișierele de serviciu”.

Micul ei atelier a devenit al doilea birou al lui Mihai.
— Așa e mai rațional, dragă. Oricum, tu aproape că nu lucrezi — explica el, fără să o privească.

Aparatul ei, același pe care i-l dăruise el, a ajuns îngropat într-un dulap, sub teancurile lui de documente.

Ultima conversație avusese loc cu o lună în urmă.

A aflat că este însărcinată. Și, agățându-se de ultima iluzie că asta ar putea schimba ceva, i-a spus. El a tăcut mult timp, privind pe fereastră luminile marelui oraș. Apoi s-a întors — iar chipul lui era rece, străin.

— Un copil? Acum? Veronica, îți dai seama cât de nepotrivit este momentul? Am cea mai mare afacere din viața mea pe cap. Un stres enorm. Iar tu cu asemenea… surprize.

În seara aceea nu a pierdut doar copilul.
A pierdut ultima speranță.

O săptămână mai târziu, medicul a spus că nu se mai poate face nimic. Nu va putea naște. Poate că stresul a fost cauza.

Și atunci, în acel gol asurzitor care s-a format în interiorul ei, s-a născut o hotărâre rece, limpede ca cristalul.

Mihai încă ținea cutia neagră în mâini, fără să îndrăznească să o deschidă.

Iar Veronica continua să zâmbească.

Pentru că el încă nu știa ce se afla înăuntru — și ce preț urma să plătească pentru asta…

*

Mihai a ținut cutia în mâini mai mult decât era nevoie. Zâmbetul încă îi stătea pe față — sigur, autosuficient. Zâmbetul unui bărbat convins că ultimul cuvânt îi aparține întotdeauna.

— Ei bine… — a prelungit el, legănând ușor cutia. — Sper că nu e o altă metaforă de-a ta. Deși… — a zâmbit strâmb. — Poate o vacanță romantică? O încercare de a repara impresia de la cină?

A râs scurt și tare.
Răspunsul a fost tăcerea.

Veronica nu a spus nimic.

Mihai a desfăcut panglica mată și a deschis cutia.

Înăuntru era un singur plic. Gros. Alb. Fără nume.

— Și asta e tot? — a mormăit, scoțându-l. — Destul de modest.

A rupt marginea și a început să citească.

Prima propoziție l-a făcut să se încrunte.
La a doua a încetat să mai respire.
La a treia, chipul i-a devenit străin, ca și cum toate expresiile cunoscute ar fi fost șterse încet.

Nimeni de la masă nu s-a mișcat. Părea că până și vesela a amuțit. Toți cei prezenți erau șocați — nu de scenă, nu de cuvinte, ci de claritatea bruscă și înfricoșătoare a ceea ce se întâmpla.

— Asta… — Mihai a înghițit în sec. — Ce este asta?

— Cererea de divorț — a spus Veronica calm. — Și citația de la tribunal.

El a ridicat brusc privirea spre ea.

— Ai depus-o fără mine?

— Da.

— Când?

*

— În momentul în care am înțeles că, de acolo înainte, cu mine nu mai rămânea nimic.

A răsfoit paginile. Dată. Ștampilă. Semnătură.

— Nu aveai dreptul — a spus el cu voce stinsă.

— Aveam — a răspuns Veronica. — Din ziua în care ai decis că mă poți umili în public și să numești asta normalitate.

A încercat să râdă, dar buzele i-au tremurat și nu l-au ascultat.

— Îți dai seama ce faci? — a șuierat el. — Distrugi totul.

Veronica s-a ridicat încet de la masă.

— Nu. Doar încetez să-ți mai permit să mă distrugi pe mine.

Și-a luat geanta și s-a îndreptat spre ușă. În prag s-a oprit și l-a privit pentru ultima oară.

Mihai stătea aplecat, cu documentele în mâini. Fără pahar. Fără zâmbet. Fără vechea siguranță.

— M-ai întrebat dacă cred că voi ajunge cineva — a spus ea încet. — Nu mai trebuie să cred. Știu.

A deschis ușa.

— Cadoul adevărat, Mihai, nu este ceva cu care te lauzi la masă.
Este ceea ce prețuiești cu adevărat.

Și exact pe acesta l-ai primit astăzi.

Ușa s-a închis încet.