Clara a moștenit un apartament cu o cameră de la bunica ei în urmă cu trei ani. Mic — treizeci și doi de metri pătrați — dar într-un cartier bun, cu ferestrele spre curtea interioară. Bunica i l-a lăsat ca pe cel mai de preț lucru pe care îl avea. Clara își amintea perfect vorbele ei:
— E al tău, draga mea. Ca să ai mereu colțul tău.

Și-a amenajat apartamentul singură, încet, fără grabă. Tapet deschis la culoare în bucătărie, o canapea comodă în cameră, un dulap lângă fereastră. Totul simplu, dar primitor. Și, mai presus de toate, al ei.

Marcu s-a mutat acolo după nuntă. Primele luni au fost bune, dar apoi au apărut suspinele nemulțumite. Ba că e prea puțin spațiu, ba că împărțirea nu e practică, ba că zona nu îi place. Clara încerca să nu pună la suflet — credea că are nevoie doar de timp să se obișnuiască. Cu timpul, a înțeles adevărul: Marcu nu era nemulțumit de apartament. Era nemulțumit de viața lor, în general.

Marcu lucra ca șef de echipă într-o firmă de construcții și câștiga în jur de 5.500 de lei. Clara ținea contabilitatea într-o firmă mică și primea 4.200 de lei. Nu trăiau în lux, dar nici nu duceau lipsă de nimic. Împărțeau cheltuielile, făceau cumpărăturile pe jumătate. Fără credite, fără datorii. Teoretic — o viață liniștită.

*

Dar Marcu a început tot mai des să vorbească despre „extindere”. Despre viitor, despre copii, despre faptul că un apartament mic e doar o soluție temporară. Clara asculta și ridica din umeri. Nu aveau bani pentru altul, iar ideea unui credit ipotecar pe douăzeci și cinci de ani o speria.

— Putem vinde al tău și mai punem ceva — a spus într-o zi Marcu, răsfoind anunțuri pe telefon. — Uite, aici e un apartament cu două camere într-un bloc nou. Compartimentare bună, zonă ok.

Clara a tăcut. Nu voia să vândă apartamentul bunicii. Era singurul lucru care îi rămăsese de la ea. Dar Marcu revenea iar și iar la subiect, de parcă aștepta momentul în care ea va ceda.

Cu mama Clarei, Maria, Marcu se purta mereu impecabil. Ajuta cu sacoșele, glumea, povestea întâmplări de la muncă. Maria era încântată de ginerele ei.

— Ți-o amintești pe Ana de la șase? — spunea turnând ceai. — Soțul ei nici până la magazin nu merge. Al tău, Marcu… un om de aur!

Clara dădea din cap. Într-adevăr, cu mama ei Marcu era atent. În fiecare weekend el propunea să treacă pe la ea, să ajute cu ceva, să repare ce era nevoie. Clara credea că e o grijă sinceră.

Marcu schimba becuri, repara robinete, ducea gunoiul. Maria îl răsfăța cu prăjituri de casă și îl lăuda pentru grija față de fiica ei. Clara stătea lângă ei și simțea că totul e așa cum trebuie.

Până când ceva s-a schimbat.

*

În ultima vreme, Marcu rămânea tot mai mult la mama ei. Spunea că mai are ceva de terminat, că ajută vreun vecin sau că pur și simplu au stat la povești. Uneori Clara pleca mai devreme, iar el mai rămânea o oră, chiar o oră și jumătate.

Nu bănuia nimic rău. Doar observa că, după aceste vizite, Marcu se întorcea neobișnuit de bine dispus, de parcă ceva îl bucura.

Curând, discuțiile despre apartament au revenit — mai insistent, mai dur. Marcu ridica tonul, spunea că s-a săturat de înghesuială și că nu poate trăi veșnic agățat de o moștenire.

— Apartamentul e al meu — a spus Clara într-o seară. — Mi l-a lăsat bunica. Nu îl vând.

— Clara, suntem o familie — a răspuns Marcu. — Astfel de decizii se iau împreună.

— Exact asta facem — a spus ea calm. — Și decizia mea este nu.

Marcu a tăcut, dar în privirea lui era furie.

Câteva zile mai târziu, discuția s-a repetat. În pieptul Clarei a crescut o neliniște greu de explicat.

Într-o seară, după serviciu, a decis să treacă pe la mama ei. Avea nevoie să vorbească, să ceară un sfat. Maria nu a răspuns la telefon, așa că Clara a mers fără să anunțe — avea chei.

Pe casa scării mirosea a cartofi prăjiți. La etajul al doilea, Clara a auzit voci. Una masculină — prea cunoscută — și una feminină, tânără.

— Crezi că e realizabil? — spunea Marcu sigur pe el. — Apartamentul valorează cam 90.000 de euro. Îl vindem, mai adăugăm ceva și luăm unul cu două camere. Clara nu va bănui nimic; important e să pregătim bine actele.

*

Clara a încremenit.

— Și ea va accepta? — a întrebat vocea feminină. Clara a recunoscut-o pe vecina mamei — Elena.

— Va fi nevoită — a râs Marcu. — Știu cum să vorbesc cu ea. Pentru viitor, pentru copii. E maleabilă.

Clara a ieșit din umbră. I-a văzut clar: Marcu sprijinit de perete și Elena, în pantaloni scurți, zâmbitoare, jucându-se cu o șuviță de păr.

— Ești atât de hotărât — a spus Elena cochet. — Îmi plac bărbații care știu ce vor.

— Eu întotdeauna știu — a răspuns Marcu. — Și obțin ce vreau.

— Și cum vei ocoli chestiile legale ale căsătoriei? — a întrebat ea. — Apartamentul e pe numele ei, nu?

— Se rezolvă. Important e să nu afle până la final. Va semna câteva hârtii și gata.

— Nu e nevoie — a spus Clara rece. — Am auzit tot.

Marcu a pălit.

— Vroiai să-mi vinzi apartamentul. Să mă înșeli. Să falsifici acte. Pentru ea? — a întrebat Clara.

— Nu e așa… — a început el.

— Nu? — a zâmbit amar. — Tocmai explicai cum să mă jefuiești.

A coborât scările încet.

*

— Clara, așteaptă — a ajuns-o Marcu jos. — Hai să vorbim calm.

— Am vorbit deja — a răspuns ea. — Ai spus tot.

— N-aș fi făcut nimic fără acordul tău — a mințit el.

— „Va semna câteva hârtii și gata” — i-a amintit Clara.

În aceeași seară, Clara a strâns documentele și a trimis un mesaj scurt:

„În seara asta nu dormi aici. Mâine discutăm oficial.”

A doua zi a mers la un avocat. A auzit ceea ce știa deja — apartamentul era doar al ei. Dar tentativa de manipulare era suficientă.

— Depun cerere de divorț — i-a spus lui Marcu seara.

— Ai înnebunit — a mârâit el. — Nu te vei descurca singură.

— Mă descurcam și înainte de tine — a răspuns Clara.

Divorțul a fost rapid și fără scandal. Marcu a încercat să o manipuleze emoțional, dar era prea târziu. Elena a dispărut din viața lui la fel de brusc cum apăruse.

Clara a schimbat încuietorile. A vopsit pereții. A cumpărat un scaun nou.

Într-o seară, stătea lângă fereastră cu o cană de ceai. Totul era la locul lui. Doar ea era diferită — în sfârșit liniștită.

Telefonul a vibrat.

„Ai fost mai puternică decât credeam” — scrisese Marcu.

Clara a citit mesajul și l-a șters.
Și, pentru prima dată după mult timp, a zâmbit cu adevărat.