Carolina se apleca să strângă de pe podea cioburile unei farfurii sparte, când liniștea apartamentului a fost sfâșiată de sonerie. Ora nouă seara — nu aștepta pe nimeni. Cioburile au zăngănit în coșul de gunoi, amintindu-i dureros de ce se întâmplase cu doi ani în urmă, când Marian, înfuriat, arunca vasele și țipa:
— Salon de frumusețe! Nici măcar de tine nu știi să ai grijă!

S-a îndreptat, și-a șters încet mâinile de prosop și s-a apropiat de ușă. A privit prin vizor — și inima i s-a strâns pentru o clipă. El. La fel de robust, în costum scump, cu același zâmbet autosuficient pe care odinioară îl ura și de care se temea în același timp.

*

— Și ce, fără mine îți e greu să trăiești? — a întrebat el, de îndată ce a deschis.

Marian a intrat fără să aștepte invitația. A aruncat o privire evaluatoare prin hol — aceleași tapete decolorate, același parchet care scârțâia.

— Poftiți — a spus Carolina calm, mirată de propria voce.

Și-a scos paltonul și l-a agățat pe cârligul cunoscut, ca și cum ar mai fi avut dreptul. În sufragerie s-a așezat în fotoliul lui de odinioară, s-a lăsat pe spate și și-a descheiat sacoul.

— Tot aici trăiești? Ca într-un muzeu al sărăciei.

Carolina s-a așezat în fața lui, cu mâinile împreunate pe genunchi. Obișnuință. Așa stătea și înainte, când el îi explica pe îndelete cât de incapabilă este și că fără el nu se va descurca.

— Vrei cafea? — a întrebat ea.

*

— Da. Doar să nu fie instant. M-am dezobișnuit de genul ăsta de… economie.

A adus cafeaua în cești albe, simple. Marian a sorbit și a strâmbat din nas.

— Aceleași plicuri ieftine? Credeam că ai învățat să trăiești normal.

Și-a scos telefonul și i-a arătat ecranul.

— Uite. Eu și Elena, alaltăieri. Restaurant pe acoperiș. Știi cât a fost nota? Deși… de unde ai putea ști.

În fotografie era cu o tânără blondă. Pahare cu vin spumant, luminile orașului pe fundal.

— Simți diferența? — a continuat, savurând evident momentul. — Elena știe să fie femeie. Iar tu… — a privit în jur. — Tot mai pui deoparte „pentru zile negre”?

Carolina a tăcut.

— Apropo, ce mai e cu salonul tău? Ai clienți?

— Am.

— Două doamne în vârstă la permanent? — Marian a zâmbit batjocoritor. — Ți-am spus eu, nu e pentru tine. Uită-te la tine, nici măcar nu te-ai machiat.

Carolina și-a atins instinctiv fața. Adevărat — de dimineață nu avusese timp.

— Ascultă — s-a aplecat spre ea, coborând vocea —, dacă chiar îți e greu, te pot ajuta. Din amintirea vremurilor vechi.

A zâmbit așa cum zâmbea mereu când era sigur de puterea lui.

Carolina și-a ridicat încet privirea. L-a privit drept în ochi — și pentru prima dată după ani și-a permis un zâmbet abia perceptibil, periculos de calm.

— Să mă ajuți?… — a repetat ea încet. — Atunci ascultă cu atenție, Marian…

*

— Să mă ajuți?… — a repetat Carolina în șoaptă. — Atunci ascultă cu atenție, Marian.

El a ridicat ușor sprâncenele, așteptând recunoștința sau plângerea obișnuită. Carolina s-a ridicat, a mers la fereastră și a privit o clipă curtea întunecată. Apoi s-a întors — încet, sigur.

— N-ai venit aici ca să ajuți — a spus ea calm. — Ai venit să verifici dacă fără tine îmi e rău. Dacă sunt încă femeia pe care o poți umili, compara și învăța cum să trăiască.

Marian a schițat un zâmbet strâmb, dar pentru prima dată i-a apărut tensiunea în privire.

— Nu exagera. Am venit… omenește. Poate chiar ai nevoie de sprijin.

— Sprijin? — Carolina a zâmbit scurt, fără căldură. — Numești sprijin faptul că îmi arăți poze cu altă femeie? Sau că intri aici fără invitație și îmi evaluezi casa ca pe o marfă la reducere?

S-a apropiat. Îi mai despărțeau doar câțiva pași.

— Nici măcar nu m-ai întrebat cum trăiesc. Nu te interesează salonul meu, munca mea, viața mea. Ai venit doar pentru un lucru: să te simți din nou superior.

Marian s-a îndreptat brusc.

*

— Măcar sunt sincer — a spus rece. — Am avut succes. Iar tu… încă ești aici.

Carolina a dat din cap, ca și cum ar fi fost de acord.

— Da. Încă sunt aici. În apartamentul în care altădată țipai și spărgeai farfurii. Și știi ce e cel mai interesant? — a făcut o pauză. — Nu-mi mai e frică.

A deschis gura, dar ea a continuat fără să-i lase timp.

— Salonul merge. Și nu cu „două doamne în vârstă”. Am programările pline pe o lună înainte. Am achitat creditul. Întrețin singură acest apartament. Și da — uneori beau cafea din plicuri ieftine. Pentru că pot alege pe ce cheltuiesc banii, nu să dau socoteală pentru fiecare leu.

Marian a încruntat sprâncenele. Pentru prima dată în seara aceea părea dezorientat.

— Minți.

— Verifică, dacă vrei — a răspuns ea liniștită. — Deși nu mai contează. N-ai venit pentru adevăr.

A mers la ușă și a deschis-o larg.

— Ai restaurante pe acoperișuri, o femeie tânără și „viața ta normală”. Întoarce-te la ea.

S-a ridicat încet, vizibil surprins de final. A tăcut câteva secunde, apoi a încercat să zâmbească.

— O să regreți. Femeile ca tine regretă întotdeauna.

Carolina l-a privit atent, aproape cu compasiune.

— Nu, Marian. Regretă cei care se întorc. Eu — închid ușa.

Nu a ridicat vocea. Nu a strigat. L-a privit pur și simplu cum iese pe palier. Și abia când a fost afară, a spus calm și clar:

— Data viitoare, înainte să întrebi „fără mine îți e greu?”, asigură-te că cineva chiar vrea să-ți deschidă.

Ușa s-a închis încet, fără zgomot.
Iar Marian a rămas mult timp pe scări, înțelegând că, pentru prima dată în viața lui, nu întârziase la o cină — ci la noua ei viață.