— Nu-mi pasă că nu vrei să mergi la părinții mei, Ana! Te îmbraci imediat și plecăm, altfel te bag în portbagaj!

— De ce ești încă în halat? — vocea lui Mihai a tăiat aerul ca metalul ruginit pe sticlă. — Mama a sunat acum cinci minute. Borcanele sunt deja sterilizate, roșiile se ofilesc. Trebuia să plecăm de o jumătate de oră.

Ana nu s-a întors. Stătea la masa din bucătărie și fixa cu privirea suprafața neagră a cafelei răcite. În lumina dimineții care intra printre jaluzele, particulele de praf dansau haotic, iar imaginea aceea i se părea mult mai coerentă decât agitația soțului ei. Mihai stătea în prag, complet echipat pentru „munca la țară”: blugi vechi cu genunchii lărgiți, un tricou spălăcit și expresia pe care Ana o numea „modul șef de șantier”. Zornăia cheile mașinii în palma transpirată, iar sunetul îi zgâria nervii mai rău decât o freză de stomatolog.

*

— Nu merg nicăieri, Mihai — a spus Ana încet, dar clar. Și-a ridicat în sfârșit capul și l-a privit drept între ochi. — Rămân acasă.

Mihai a încremenit. Cheile au amuțit. Pe fața lui a apărut pentru o clipă o nedumerire sinceră, ca și cum un prăjitor de pâine i-ar fi vorbit în chineză. În sistemul lor bine stabilit, în care el era căpitanul iar ea marinarul tăcut, astfel de defecțiuni nu existau.

— Ce? — a întrebat, pășind în bucătărie. — Te-ai lovit la cap? Ce înseamnă „acasă”? Sunt trei lăzi de roșii, mama nu se descurcă singură. Ridică-te și îmbracă-te. Acum.

— Mama ta nu e singură — Ana a luat o gură de cafea rece, strâmbându-se. — Are soț. Are fiică. Elena, nu? Să meargă Elena și să învârtă roșiile alea blestemate. Pentru ea sunt conservele. Și pentru soțul ei, care de cinci ani n-a cumpărat niciun borcan, dar mănâncă murăturile voastre cu poftă.

*

Fața lui Mihai s-a înroșit brusc. Ura când Ana o pomenea pe sora lui în felul acesta. Elena era vaca sacră a familiei: mereu obosită, mereu nevoiașă, mereu cu doi copii pe care îi folosea drept scut împotriva oricărei responsabilități.

— Închide gura — a șuierat Mihai, apropiindu-se de masă. Mirosea a deodorant ieftin și a alcool de ieri. — Elena are grijă de copii. N-are timp să se cocoșeze pe grădină. Tu ești sănătoasă tun, copii nu avem, stai la birou și îți încălzești fundul. Ți-e greu să o ajuți pe mama mea? O dată pe an, Ana! O dată pe an!

— O dată pe an? — Ana a zâmbit strâmb, cu amărăciune. — În mai am plantat cartofi. În iunie am plivit căpșuni, în timp ce Elena ta stătea pe șezlong pentru că avea „tensiune”. În iulie am cules coacăze. Acum e august — bun venit roșiilor. Nu m-am angajat zilier pe plantația părinților tăi, Mihai. În ziua mea liberă vreau doar să stau întinsă. Să mă uit la tavan. Vreau să mă lase toată lumea în pace.

Mihai a lovit masa cu pumnul. Ceașca a sărit, vărsând o pată închisă pe mușama.

*

— Ai înnebunit?! — a urlat el, stropind cu salivă. — Locuiești în casa asta! Părinții mei au contribuit la avans! Acum o să-mi scoți facturi? Am spus — ridică-te!

— Au contribuit? — Ana s-a ridicat, împingând scaunul cu un scârțâit enervant. Frica ce o paraliza de obicei în fața izbucnirilor lui dispăruse, lăsând loc unei oboseli reci, grele. — Au dat o sută de mii acum cinci ani. Am muncit banii ăștia pe vila lor de zece ori. Dar Elenei i-au cumpărat mașină. Așa, pur și simplu. Pentru că „Elenei îi e greu să ducă copiii la grădiniță”. Ajunge, Mihai. Nu merg. Du-te singur. Închide borcanele singur.

A încercat să iasă din bucătărie, dar Mihai i-a tăiat calea.

Trecerea la forță a fost rapidă. A apucat-o de braț, a strâns-o dureros, a împins-o. Când Ana a spus „nu” pentru a doua oară, ceva s-a rupt definitiv în el.

— Nu-mi pasă că nu vrei să mergi la părinții mei! — a urlat. — Te îmbraci și plecăm sau te bag în portbagaj!

Când a ridicat mâna să lovească, Ana a fugit. Coridor. Alunecare. Baia — singura ușă cu zăvor.

A trântit ușa și a tras zăvorul exact când primul pumn a izbit lemnul subțire.

— Deschide, târfo! — răcnea Mihai dincolo de ușă. — Crezi că cartonul ăsta te salvează? O scot din toc!

*

Ușa gemea, zăvorul vibra, lemnul trosnea. Ana s-a retras în colț, lipită de faianța rece. Mâna i-a alunecat în buzunarul halatului. Telefonul.

— Unu! — a urlat el.

A format rapid. Lucas.

— Doi!

— Lucas… vino. Te rog. — vocea îi tremura. — Mihai sparge ușa. Mă amenință. Mi-e frică.

— Ești încuiată? — a întrebat el calm.

— Da, dar o va sparge.

— Sunt aproape. Trei minute. Nu deschide nimănui.

Ușa s-a curbat sub un nou șut. O balama a cedat cu un pocnet sec.

Mihai a apărut în deschidere, roșu la față, transpirat, cu ochii goi.

— Gata, — a mârâit. — Te-ai jucat destul.

A apucat-o de păr și a tras-o afară.

— Mihai, ia-ți mâinile de pe ea. Acum.

Vocea era joasă, dar tăioasă. Mihai s-a întors brusc, smulgând-o pe Ana de păr atât de tare încât i s-a întunecat privirea. În ușă stătea Lucas. Geaca deschisă, respira greu — alergase. Într-o mână ținea cheile, în cealaltă telefonul cu ecranul stins. I-a fost suficientă o clipă: ușa băii smulsă, așchiile pe jos, Ana sub haine, mâna lui Mihai ridicată să lovească.

*

— Tu cine ești?! — a urlat Mihai. — Ieși afară. Sunt probleme de familie.

— E o infracțiune — a răspuns calm Lucas, făcând un pas înainte. — Și o lași jos chiar acum.

— Dispari! — Mihai a ridicat pumnul.

N-a apucat.

Lucas a sărit înainte și l-a izbit cu umărul. Mihai s-a clătinat și i-a dat drumul Anei. Atât a fost nevoie. Ana s-a retras, gâfâind, lipindu-se de perete. Lumea tremura, dar era vie. Și nu mai era singură.

— Ai înnebunit de tot?! — a țipat Mihai, repezindu-se din nou.

De data asta Lucas era pregătit. I-a prins mâna și i-a sucit încheietura. Mihai a scos un șuierat de durere. Era mai mare, mai puternic, dar furia îl făcea stângaci. S-au izbit de perete, au lovit o comodă — ceva s-a prăbușit cu zgomot.

— Ana, ieși din apartament — a spus Lucas fără să se întoarcă. — Acum.

S-a ridicat sprijinindu-se de perete. Picioarele îi tremurau, dar înăuntru se activase ceva dur, încăpățânat. A trecut pe lângă ei fără să-l privească, desculță peste așchii, peste haine, peste resturile vieții de dinainte. În hol s-a oprit o clipă, și-a tras adidașii — mâinile îi tremurau, șireturile nu ascultau.

— Unde te duci?! — urla Mihai, încercând să se elibereze. — Ana!

— De lângă tine, — a spus ea încet și a deschis ușa.

Pe casa scării era răcoare și mirosea a viața altcuiva — detergent și supă. Ana a ieșit și s-a sprijinit de balustradă. Pentru prima dată în dimineața aceea a respirat adânc. În interior încă bubuia totul, dar frica începea să se retragă.

După un minut a ieșit și Lucas. Avea fața încordată, pe pomeți i se colora un vânăt.

*

— S-a încuiat — a spus el. — Am chemat poliția și ambulanța. Trebuie să-ți scoți certificat medico-legal.

Ana a dat din cap. Și-a privit mâinile — deja se vedeau urmele albăstrii, amprentele degetelor. Ciudat, nu-i venea să plângă. În schimb, simțea o claritate limpede.

— Mulțumesc, — a spus ea. — Dacă nu ajungeai…

— Am ajuns, — a întrerupt-o Lucas. — De acum, pas cu pas. Vii la mine. Apoi — plângere. Fără „m-am răzgândit”. Clar?

A dat din cap.

Poliția a venit repede. Mihai striga că e o conspirație, că a fost provocat, că „ea a început”. Ana stătea pe o bancă, învelită în geaca fratelui, și răspundea calm, scurt, fără isterie. A văzut cum i-au pus cătușele lui Mihai și n-a simțit nici satisfacție, nici ușurare — doar un punct. Sfârșit.

La spital i-au consemnat vânătăile, zgârieturile, părul smuls. Medicul s-a uitat atent la ea și a întrebat:

— S-a mai întâmplat?

Ana a tăcut o clipă și a răspuns sincer:

— Nu așa.

— Așa va fi, dacă vă întoarceți — a spus el fără judecată. — Să nu vă întoarceți.

*

Nu s-a întors.

O săptămână mai târziu, Ana a depus cererea de divorț și ordin de restricție. Mihai îi scria mesaje — întâi furioase, apoi implorătoare, apoi din nou furioase. Ea nu răspundea. A închiriat un apartament mic aproape de serviciu, a cumpărat o yală nouă și cești noi — fără ciobituri și fără furia altcuiva.

În prima dimineață în noua casă, Ana și-a făcut cafea și s-a așezat la fereastră. Soarele cădea pe masă, particulele de praf dansau din nou — de data asta era frumos, nu înfricoșător. Telefonul a vibrat. Mesaj de la Mihai:
„Mama spune că ai distrus totul.”

Ana s-a uitat la ecran și a zâmbit — pentru prima dată după mult timp.

— Nu, — a spus ea cu voce tare în camera goală. — M-am salvat.

A închis telefonul, a luat o gură de cafea și a înțeles un lucru:
cel mai rău a rămas în urmă — și nu mai există drum înapoi.