— Vezi asta? Vezi în ce a transformat casa noastră?

Vocea Clarei nu era puternică. Era joasă, aspră, ca metalul frecat de piatră, și tocmai de aceea părea de o sută de ori mai înfricoșătoare decât orice țipăt. Stătea în mijlocul livingului, nemișcată, iar silueta ei, încordată la maximum, era singura insulă de ordine într-un ocean de haos. Aerul era greu și acru — un amestec de vin ieftin vărsat, fum de țigară și transpirație străină. Urme lipicioase pe parchet, pahare răsturnate, chiștoace strivite în covorul pe care îl alesese timp de jumătate de an. Dar asta nu era cel mai rău. Cel mai rău era golul. Golul de pe perete, unde până ieri fusese televizorul mare. Golul de pe raft, unde stăteau laptopul lui și tableta ei. Și cel mai dureros, cel mai respingător gol — din dormitor, unde pe măsuța de toaletă zăcea o casetă de bijuterii deschisă, răvășită.

Marco stătea în pragul ușii, mutându-și privirea dezorientat de la chipul soției la dezastrul din jur. Tocmai se întorsese din tura de noapte — obosit, visând la liniște și la micul dejun. În schimb, intrase în epicentrul unei catastrofe.

— Clara… eu… nu înțeleg ce s-a întâmplat…

— Ce s-a întâmplat? — și-a întors încet capul, iar ochii ei întunecați, lipsiți de orice scânteie, s-au înfipt în el. — S-a întâmplat sora ta. Dulcea și sărmana ta studentă, Sofia, care „nu avea unde să stea”. A decis să facă o mică petrecere. Să se destindă. A invitat niște prieteni. Iar prietenii ei, se pare, și-au invitat prietenii. O fată foarte ospitalieră.

*

Într-un colț, pe singurul scaun rămas întreg, stătea ghemuită vinovata. Sofia. Avea douăzeci de ani și, de obicei, o expresie veșnic ofensată pe buzele pline; acum părea și mai mică. Se uita în podea, iar umerii îi tremurau ușor.

— Nu știam că sunt așa… — a șoptit fără să ridice capul. — Au spus că doar stăm, ascultăm muzică… Nu e vina mea, Clara…

— Nu e vina ta? — Clara a făcut un pas spre ea, iar fata s-a strâns și mai tare pe scaun. — Bijuteriile mele, cele primite de la mama, au intrat singure în buzunarele „prietenilor” tăi? Iar aparatura pentru care am economisit un an întreg doar „asculta muzică” în timp ce era scoasă din apartament?

— Le vom găsi pe toate! — a intervenit Marco, făcând un pas înainte. A încercat să o apuce pe Clara de mână, dar ea s-a tras înapoi ca și cum s-ar fi ars. — Sofia, cine erau? Ai numerele lor? Nume?

Sofia a dat din cap, iar părul ei deschis s-a răvășit.

— Aproape că nu îi cunosc… Sunt prieteni ai prietenilor… N-am gândit…

— Ea nu gândește niciodată! — a tăiat Clara, întorcându-se din nou spre soț. În vocea ei se simțea oțelul. — Se gândește doar la ea. Cum să vină într-un oraș străin, să se așeze pe capul fratelui și al soției lui, apoi să transforme casa lor într-un cuib de pierzanie și să lase niște indivizi să ne jefuiască până la os!

*

— Clara, ajunge, e sora mea — Marco începea să-și piardă răbdarea; fața i se înroșise. — A greșit, se mai întâmplă. E tânără. Unde să se ducă acum? În stradă?

Acest argument a fost ultima scânteie. Clara s-a îndreptat, iar chipul i s-a transformat într-o mască rece, impenetrabilă. L-a privit lung, apăsător.

— Ori pleacă până diseară. Ori plec eu. Și crede-mă, voi lua exact jumătate din tot. Fiecare lingură. Fiecare farfurie. Și jumătatea de apartament care mi se cuvine prin lege. Alege.

Seara nu a adus nicio ușurare. Clara curăța ca și cum ar fi dus un război — cu murdăria, cu mirosurile, cu însăși prezența străină. Freca parchetul ca și cum ar fi vrut să smulgă lacul împreună cu amintirea unor pantofi necunoscuți. Spăla ferestrele de parcă ar fi vrut să șteargă lumea care permisese această invazie.

Marco a încercat să ajute. Fără succes.

Mai târziu, a găsit-o pe Sofia în cameră. Plângea, agățată de el ca de un colac de salvare.

— Mă urăște… Mă va da afară… Nu am pe nimeni în afară de tine…

Din bucătărie se auzea zgomotul monoton al apei. La un moment dat, Clara i-a văzut împreună — pe el, îmbrățișându-și sora care plângea. Și atunci ceva din ea a murit definitiv.

Seara a trecut. Sofia a rămas.

Asta însemna un singur lucru: ultimatumul fusese ignorat.

*

Dimineața a venit într-o liniște asurzitoare. Apartamentul era nefiresc de curat, aproape steril. Marco a găsit-o pe Clara în dormitor. Nu făcea bagaje. Desfăcea patul lor comun. De partea ei nu mai rămăsese nimic.

— Ce faci?

— Voi dormi pe canapea — a răspuns calm. — Aici e prea mult spațiu pentru o singură persoană. Pentru voi doi va fi suficient. Acum e patul tău. Și al ei.

Cuvintele l-au lovit ca o palmă.

— Oprește-te. Nu mai e amuzant.

— Nu e teatru — a replicat ea. — Sunt noile reguli ale conviețuirii noastre.

Câteva ore mai târziu, Sofia a ieșit din cameră cu o geantă.

— Plec — a spus încet. — Am găsit unde să stau. Știu că am greșit.

Marco a privit-o surprins.

— Credeam că nu ai unde să mergi.

— Pentru că nu voiam să te pierd… dar nu am dreptul să vă distrug căsnicia.

Clara a încuviințat din cap.

— Dacă îți amintești ceva — nume, numere — spune-ne. E în interesul tău.

*

Ușa s-a închis încet.

— Ești mulțumită? — a întrebat Marco.

— Nu — a răspuns ea. — Sunt în siguranță.

S-a lăsat greu pe un scaun.

— Mi-a fost teamă să fiu un frate rău… și am ajuns un soț rău.

Pentru prima dată, ea nu l-a întrerupt.

— Când am văzut patul — a adăugat el încet — am înțeles că aș putea să te pierd. Nu prin divorț. Ci pentru că pur și simplu ai înceta să mai fii a mea.

Liniștea dintre ei nu mai era ostilă.

— Nu promit că voi uita — a spus Clara. — Și nu promit că totul va fi ca înainte.

— Nici nu vreau ca înainte — a răspuns el. — Vreau altfel. Astfel încât data viitoare să fiu de partea ta. Din prima clipă.

S-a apropiat, dar nu a atins-o.

— Nu îți cer să te întorci în pat astăzi — a spus încet. — Îți cer doar o șansă să învăț să nu te pierd.

Clara l-a privit mult timp. Apoi a luat perna de pe canapea și a dus-o în dormitor — a așezat-o lângă pat, nu pe el.

— Vom vedea — a spus ea. — Învățarea nu începe cu vorbe.

Și pentru prima dată, el a văzut în ochii ei nu furie,
ci atenție.