— Știi, Clara, care ar fi cel mai bun cadou de Anul Nou? — Luca nici măcar nu s-a uitat la ea când a spus asta. Și-a turnat un pahar de vin spumant și s-a lăsat pe spătarul scaunului. — Să nu exiști. Serios. Să mă trezesc dimineața… și tu să nu fii. Deloc.

Clara stătea lângă aragaz. Întorcea chiftelele în tigaie. Una. Două. Trei. Uleiul sfârâia, de parcă marca fiecare secundă. Nu s-a întors.

— Mă auzi sau iar ești în lumea ta? — vocea lui a devenit mai tare, mai aspră.

— Te aud — a spus ea calm. — Du-te, bea. Mai sunt zece minute până la miezul nopții.

El a pufnit și s-a ridicat. Clara a auzit cum, în living, lovea paharele de mobilă. Televizorul a început să urle la maximum. Ea a stins focul, și-a șters mâinile de un prosop. Pe masă era dosarul cu documente, aranjat cu grijă, pregătit încă de dimineață. Clara l-a luat, a urcat în dormitor și s-a întins pe cuvertură fără să se dezbrace. Mâinile nu îi tremurau. Jos, Luca striga ceva, râdea singur, ciocnea cu golul.

Când ceasul a bătut ora douăsprezece, Clara a închis ochii. Mâine el se va trezi într-o altă viață. În cea pe care ea o pregătise pentru el timp de șapte ani — cu răbdare, în tăcere, pas cu pas.

Totul a început cu garajul.

La jumătate de an după acel accident tragic de pe șosea, Clara s-a hotărât, în sfârșit, să sorteze lucrurile tatălui ei. Mai devreme nu reușise — fiecare cutie părea prea grea. Luca o grăbea mereu: trebuia eliberat spațiul, închiriat, nu avea sens să stea nefolosit. Spunea asta în fiecare seară — la cină, în fața televizorului, în treacăt. Vorbea fără să o privească.

*

În garaj, Clara a găsit un caiet sub bancul de lucru. Uzat, cu coperta de piele crăpată. Tatăl ei nota acolo totul: ce documente semna, date, numere, sume. Răsfoia paginile și degetele i se răceau. Iată însemnarea — transferul afacerii către Luca. Data: cu o săptămână înainte de nunta lor. Iar lângă, o notiță scurtă, scrisă de mâna tatălui: „Fără știrea mea. De verificat”.

Clara s-a așezat încet pe podeaua de beton. În garaj era frig, mirosea a cauciuc și praf. A stat mult timp nemișcată, ca și cum s-ar fi temut să-și sperie propriile gânduri. Apoi s-a ridicat, a ascuns caietul sub geacă și a plecat acasă.

Luca a întâmpinat-o în ușă.

— Trei ore ai lipsit. Cina, presupun, mi-o încălzesc singur? Sau crezi că sunt servitorul tău?

— O încălzesc imediat — a spus Clara și a trecut pe lângă el, în tăcere, spre bucătărie.

— Și, în general, lasă scormonitul prin garaj. N-ai ce căuta acolo. Tatăl tău, Dumnezeu să-l ierte, a fost un om bun, dar avea un haos îngrozitor…

Mai spunea ceva — ca de obicei: iritat, sigur pe el. Iar Clara știa deja: era ceva de găsit. Și acel „haos” urma, într-o zi, să-i spele siguranța până la ultima cifră din aplicația bancară.

Pentru că uneori cel mai înfricoșător nu este să pierzi o persoană.
Cel mai înfricoșător este să te trezești și să înțelegi că tot ce credeai că este al tău… nu-ți mai aparține.

*

Clara a început cu tăcerea.

Nu se mai certa. Nu întreba unde fusese. Nu tresărea când el ridica vocea. Luca s-a obișnuit repede cu asta — cu femeia comodă, aproape invizibilă, de lângă el. Lua tăcerea drept supunere, iar oboseala drept slăbiciune.

Între timp, ea aduna dovezi.

Caietul tatălui ei nu era singurul indiciu. Printr-un notar cunoscut, Clara a accesat discret arhivele. Contracte, procuri, acte adiționale. Multe semnături ale lui Luca apăreau pe date în care tatăl ei era deja internat în spital. Unele nici măcar nu erau ale lui. Prea perfecte. Prea sigure.

Noaptea stătea la masa din bucătărie, în timp ce Luca sforăia în dormitor. Compara cifre, făcea copii, punea totul în același dosar. Uneori închidea ochii și îl vedea pe tatăl ei — viu, sever, atent. Nu avea încredere în oameni fără verificare. Nici măcar în cei pe care îi numea familie.

Luca, în schimb, prospera. Și-a cumpărat o mașină nouă, dispărea tot mai des „cu treabă”. Vorbea despre parteneri, despre extindere, despre cum, în curând, „vor începe să trăiască cu adevărat”. Clara asculta și dădea din cap. Uneori chiar zâmbea.

Până toamna totul era pregătit. Dar ea a așteptat.

*

Voia ca el să o spună singur.
Să rostească cu voce tare că ea era de prisos.

Și a spus-o. În noaptea de Anul Nou.

Dimineața, Luca s-a trezit târziu. Capul îi pulsa, gura îi era uscată. Din reflex a apucat telefonul — și a încremenit. Prea multe apeluri pierdute. Banca. Contabila. Cineva încă.

— Clara! — a strigat fără să se ridice. — Unde e al doilea meu telefon?

Tăcere.

A ieșit în living. Gol. Pe masă — dosarul aranjat cu grijă. Același. Lângă el — cheile mașinii și un bilet scurt.

„Ai vrut să te trezești într-o viață fără mine. Felicitări. Aceasta este.”

S-a așezat. Apoi a sărit și a început să răsfoiască documentele. Cu fiecare pagină, fața i se schimba — de la iritare la nedumerire, de la nedumerire la frică.

Revocarea procurii. Contestarea contractului. Conturi blocate. Administrare temporară. Semnăturile lui — falsificate. Expertiza deja cerută. Plângerea depusă cu o lună înainte.

Telefonul a sunat din nou.

— Luca, știi că sunt blocate conturile? — vocea contabilei tremura. — Și partenerii… se retrag. Vorbesc despre riscuri juridice.

Nu a răspuns. Doar privea peretele.

*

Două ore mai târziu stătea în fața unui birou gol. Cabinetul lui era sigilat. Pe ușă era un anunț. Paznicul — același pe care îl angajase el însuși cu un an înainte — îl privea cu o compasiune stânjenită.

— Îmi pare rău, Luca. Asta e ordinul.

Seara a înțeles esențialul: nu fusese un impuls. Nici o isterie. Fusese un război câștigat cu mult înainte de primul foc.

Clara, între timp, călătorea cu trenul. Dincolo de fereastră treceau încet câmpuri acoperite de zăpadă. Ținea în mână un bilet doar dus și, pentru prima dată după mulți ani, nu simțea gol, ci ușurare.

Telefonul a vibrat. Un mesaj de la Luca. Lung. Mai întâi furie, apoi amenințări, apoi rugăminți. Nu l-a citit până la capăt. L-a șters.

O săptămână mai târziu a semnat ultimele documente. Afacerea s-a întors oficial în masa succesorală. Banii — sub control. Totul era curat. Legal. Fără scandaluri.

Clara a închiriat un mic apartament lângă mare. S-a angajat ca și consultant — liniștit, fără presiune. Seara se plimba pe faleză și învăța din nou să respire fără teamă.

Uneori îl visa pe tatăl ei. Nu spunea nimic — doar dădea din cap.

Despre Luca a aflat întâmplător. Cunoștințe comune șopteau: datorii, procese, mașina vândută. Încercase să o ia de la capăt, dar fără capital și reputație s-a dovedit mai greu decât crezuse.

Într-una dintre acele nopți rare de insomnie, Clara și-a dat seama că nu mai simțea furie. Nici față de el. Nici față de ea însăși.

Primise exact cadoul pe care îl merita.

Iar el — pe cel pe care îl ceruse singur.