Emma stătea în bucătărie și privea în tăcere pe fereastră, dincolo de care primii fulgi de zăpadă începeau să se rotească lent. Decembrie abia începuse, dar oboseala se prăbușise peste ea dintr-odată — grea, lipicioasă, adunată luni la rând. În ultima vreme, viața ei se transformase într-un maraton nesfârșit de aluzii, „discuții sincere” și cerințe tot mai directe.

— Emma, gândește-te singură — vocea soacrei sale, Margareta, venea din sufragerie. — Apartamentul oricum rămâne în familie. La ce bun toate formalitățile? Treci-l pe numele lui Tomas și trăim liniștiți.

Tomas, soțul Emmei, stătea lângă mama lui și dădea aprobator din cap. Discuțiile acestea începuseră cu jumătate de an în urmă, când Margareta se mutase la ei după ce își vânduse garsoniera de la periferie. La început întrebase cu grijă pe numele cui era locuința. Apoi începuse să vorbească despre „viitorul familiei”. Iar în ultimele săptămâni totul se transformase într-o presiune fățișă.

— Mama are dreptate — Tomas s-a așezat la masă, în fața Emmei. — Suntem o familie. Ce contează al cui e numele pe acte?

Emma tăcea. Apartamentul spațios din centrul orașului îl moștenise de la bunica ei cu trei ani înainte. Căsătoria cu Tomas fusese încheiată după primirea moștenirii. Conform legii, locuința era proprietatea ei personală și nu putea fi împărțită. Tocmai acest lucru nu îi dădea pace Margaretei.

— O să mă gândesc — a spus Emma scurt și a ieșit din bucătărie.

Tomas a urmat-o, a închis ușa dormitorului și s-a așezat pe marginea patului.

— Serios, ce-ți costă? — în vocea lui se simțea iritarea. — Mama le-a spus deja tuturor prietenelor că rezolvăm actele. Acum o să fie penibil.

*

— Penibil? — Emma s-a întors brusc. — Mamei tale îi e penibil că apartamentul nu e al vostru?

— Termină — Tomas s-a ridicat. — Iar faci o dramă din orice. Oamenii normali nu împart lucrurile în „al meu” și „al tău”.

Aceste discuții se repetau aproape zilnic. Margareta găsea mereu argumente noi, Tomas o susținea, iar Emma simțea cum aerul din propria casă devenea tot mai apăsător. Nu-i mai venea să se întoarcă acasă. Soacra ocupase cea mai bună cameră, își împrăștiase lucrurile peste tot și o critica pe Emma cu orice ocazie.

— Și încă ceva — Margareta a apărut în bucătărie în timp ce Emma pregătea cina. — M-am gândit… poate trecem și casa de la țară pe numele lui Tomas? Tot de la bunica ta e, nu? Așa e mai simplu.

Emma a pus încet cuțitul pe blat. Sângele i-a năvălit în obraji. Căsuța de la țară, la vreo patruzeci de kilometri de oraș, făcea și ea parte din moștenire.

— Margareta, încă nu am decis nimic în privința apartamentului — a spus Emma calm.

— Ce e de decis? — a fluturat mâna soacra. — Tomas mi-a arătat ieri niște hârtii. A zis că sunt niște datorii. Mai bine să trecem totul pe numele lui din timp.

Emma a încremenit. Tomas umblase prin documentele ei. Dosarul era ascuns adânc în dulap, iar ea nu arătase niciodată ce conținea. El văzuse doar actele de deasupra. Cele mai importante erau mai jos.

— Bine — a spus Emma încet. — Sunt de acord.

Margareta a rămas pe loc, fără să creadă ce aude.

— Ce… chiar?

— Da. Sunt de acord să trec apartamentul și casa pe numele lui Tomas.

Soacra a început să bată din palme de bucurie.

— Tomas! Vino repede!

Soțul a ieșit în grabă din birou.

— Ce s-a întâmplat?

— Emma a acceptat! În sfârșit a venit cu picioarele pe pământ!

Tomas și-a privit soția cu neîncredere.

— Serios?

*

— Serios — a răspuns ea calm. — Mâine mergem la notar.

Margareta a pus imediat mâna pe telefon.

— Alo, Carolina? Îți vine să crezi? A acceptat! Trece totul pe numele lui Tomas! Știam eu că o să se răzgândească…

Emma s-a întors la tăiatul legumelor. Tomas s-a apropiat din spate și i-a pus mâinile pe umeri.

— Mă bucur că în sfârșit ai înțeles. Suntem o familie.

Ea a tăcut.

A doua zi au mers la notar. Tomas se grăbea, ca și cum i-ar fi fost teamă că Emma se va răzgândi. Margareta a insistat să vină și ea, „ca să verifice”.

Notarul a analizat cu atenție documentele.

— Sunteți sigură? — a întrebat-o pe Emma. — Veți pierde complet dreptul de proprietate.

— Înțeleg — a răspuns ea liniștită. — Continuați.

Când totul a fost semnat, Emma a pus un mănunchi de chei în fața lui Tomas.

— Poftim. De la apartament și de la casă.

Seara, Emma s-a întors târziu. Tomas și Margareta discutau despre renovare.

— Asta o punem în camera ta, Tomas — ciripea Margareta.

Emma a intrat fără un cuvânt în dormitor, a scos o valiză și a început să-și strângă lucrurile. După câteva minute, a intrat Tomas.

— Ce faci?

— Plec.

— Unde?!

— Închiriez un apartament. Aici nu mai e nevoie de mine.

Margareta a intrat în urma lui.

— Ce înseamnă „pleci”?!

— Foarte simplu. Apartamentul e al vostru. Bucurați-vă de el.

Tomas a apucat-o pe Emma de braț.

— Ai înnebunit?! Suntem o familie!

Emma l-a privit drept în ochi și a spus calm:

— Tocmai de aceea veți rămâne aici… singuri.

*

Emma s-a desprins ușor și a tras fermoarul valizei. Mișcările ei erau calme, aproape indiferente — ca și cum totul i s-ar fi întâmplat altcuiva.

— Nu pleci nicăieri — a spus Tomas tăios, stându-i în cale. — Ne așezăm și lămurim totul.

— Am lămurit deja — a răspuns Emma. — Doar că nu ați vrut să ascultați.

Margareta s-a lăsat greoi pe pat, ducându-și o mână la piept.

— Asta e nerecunoștință — a spus cu voce tremurată. — După tot ce am făcut pentru tine…

Emma a privit-o direct pentru prima dată în seara aceea.

— Și ce anume ați făcut pentru mine, Margareta? — a întrebat încet. — V-ați mutat în casa mea fără invitație? Mi-ați verificat documentele? Ați decis cum trebuie să trăiesc?

— Cum îndrăznești! — s-a revoltat soacra. — Tomas, auzi cum îmi vorbește?!

Tomas se plimba nervos prin cameră.

— Emma, te porți ciudat. Ai dat totul și acum faci o scenă. Nu e corect.

Emma a oftat și, pentru prima dată, a schițat un zâmbet obosit.

— Nedrept a fost altceva, Tomas. Presiunea zilnică, manipulările, vorbele despre familie când conta doar avantajul. V-am dat totul ca să nu mai fiu ostatică.

A luat valiza și s-a îndreptat spre ieșire. Tomas s-a dat la o parte — nu pentru că ar fi înțeles, ci pentru că, brusc, s-a simțit pierdut.

— O să regreți — a strigat Margareta după ea. — O să rămâi fără nimic.

Emma s-a oprit în hol.

— Nu — a spus calm. — Plec luând cu mine ce e mai important.

Ușa s-a închis încet.

Primele zile în apartamentul închiriat au fost ciudate. Liniște. Prea multă liniște. Garsoniera de pe Strada Grădinii era mică, dar luminoasă. Dimineața, soarele bătea direct pe pervaz, iar Emma își dădea seama că, pentru prima dată după mult timp, respira liber.

Tomas suna. La început des, apoi tot mai rar. Mai întâi țipa, apoi implora, pe urmă acuza. Emma nu răspundea.

După o săptămână a venit un mesaj de la Margareta — lung, plin de reproșuri. Emma l-a șters fără să-l termine de citit.

*

O lună mai târziu, Tomas a cerut divorțul.

Au trecut șase luni.

Emma stătea într-o cafenea cu Irina, rotind o ceașcă de cafea între palme.

— Știi — a spus ea — credeam că o să fie mai greu.

— Și a fost mai ușor? — a zâmbit Irina.

— Mult mai ușor.

Telefonul Emmei a vibrat. O notificare de la bancă. A aruncat o privire… și a încremenit.

— Ce s-a întâmplat? — a întrebat Irina.

Emma a ridicat încet privirea.

— Îți amintești când m-ai întrebat de ce am dat totul atât de ușor?

— Da…

— În dosarul acela cu documente — Emma a zâmbit ușor — nu erau doar actele de proprietate. Mai erau și obligații. Vechi, de pe vremea bunicii. Cu o condiție.

— Ce condiție?

— La transferul proprietății, toate datoriile trec automat la noul proprietar. Integral.

Irina a fluierat încet.

— Adică…

— Adică astăzi conturile lui Tomas au fost blocate — a spus Emma calm. — Iar apartamentul și casa sunt puse drept garanție.

A luat o înghițitură de cafea și, pentru prima dată după mult timp, a zâmbit sincer.

— Acum — a adăugat ea încet — totul e cu adevărat corect.