— Deci, în timp ce eu zăceam cu patruzeci de grade febră, nici măcar un ceai nu mi-ai turnat, dar cum mama ta a strănutat, ai traversat tot orașul ca să-i duci medicamente? Atunci rămâi acolo să-ți tratezi mămica și să nu te mai întorci la mine, trădătorule!

— Lucas, adu-mi, te rog, puțină apă… — vocea Emiliei era străină, uscată și fragilă, ca frunzele de anul trecut. Abia reușea să străbată plapuma grea cu care era acoperită până peste cap.

Corpul ei se transformase într-un singur nod dureros, pulsând. O durea totul — de la vârful degetelor până la rădăcina părului. Pielea îi ardea, dar pe dedesubt parcă îi alerga un fior înghețat, înțepător. Termometrul, pe care îl scuturase cu greu cu jumătate de oră înainte, arăta 39,8. Nu mai era doar o boală — era o stare de conștiință alterată, un semi-delir în care realitatea se amesteca cu coșmarurile.

Din camera alăturată s-a auzit un sunet surd, nemulțumit, ca și cum cineva și-ar fi desprins capul de pe pernă cu mare greutate. Lucas nu a apărut imediat în pragul dormitorului. Mai întâi și-a pus o mască medicală, aranjând-o cu grijă pe nas, și abia apoi a intrat. Arăta ca și cum ar fi pășit într-o cameră cu arme biologice. S-a oprit la câțiva metri de pat, privindu-și soția cu precauție.

— Emilia, ce e cu tine? Doar ți-am adus apă adineauri — în vocea lui nu era nici urmă de compasiune, doar o iritare surdă, aproape copilărească. — Așa o să mă îmbolnăvesc și eu, iar mâine trebuie să merg la serviciu. Proiectul arde, știi bine.

— Mi s-a uscat gura… te rog… — a mai șoptit ea, încercând să se sprijine în coate, dar capul i s-a învârtit imediat și a căzut la loc pe pernă, udă de sudoare.

*

A oftat greu, arătând din tot corpul ce povară insuportabilă i se pusese pe umeri. S-a târât până la bucătărie, târșâindu-și papucii ostentativ. După un minut s-a întors cu o cană pe jumătate plină și a așezat-o chiar pe marginea noptierei, cât mai departe, ca nu cumva să atingă patul.

— Uite. Dar bea singură, bine? Nu vreau să împrăștii microbii tăi.

Emilia îl privea prin perdeaua tulbure a febrei. Fața aceea nemulțumită și scârbită, ascunsă sub masca albastră ridicolă. Felul în care păstra cu grijă distanța. Acesta era soțul ei. Omul căruia, cu trei ani în urmă, îi spusese „da” la starea civilă. Omul care jurase să fie alături de ea „la bine și la greu”. Se pare că gripa cu febră mare intra într-o altă categorie, neprevăzută în jurământ.

— Lucas… ar trebui să mergi la farmacie. S-au terminat medicamentele pentru febră. Ia și lămâi, și ghimbir… Eu nici nu pot să mă ridic — rugămintea ei a sunat jalnic, ca un scâncet.

— Doamne, iar farmacia… Acum e plină de bolnavi ca tine, un focar de infecție — a mormăit el, retrăgându-se spre hol. — Mă uit ce e cu munca. Poate merg mai târziu. Dacă am timp.

Și a plecat. Pur și simplu a intrat în cealaltă cameră și a închis bine ușa după el. Emilia a auzit clicul încuietorii. Se încuiase. De ea. Ca și cum nu ar fi fost o persoană apropiată, bolnavă, ci una contagioasă. După câteva minute, din spatele ușii au început să se audă sunete înfundate de împușcături și comenzi — se așezase la computer. Și-a pus căștile ca să n-o audă. Ca să se izoleze de boala ei, de gemetele ei, de existența ei.

Durerea emoțională era ascuțită, aproape fizică, aproape la fel de puternică precum durerea de cap. Zăcea, privind tavanul, și asculta acele sunete îndepărtate, ireale, ale unui război virtual, în timp ce propriul ei corp ducea o luptă adevărată cu virusul. Se simțea infinit de singură. Nu doar singură — abandonată. Lăsată să moară în propriul pat de omul care alesese luptele virtuale în locul ajutorului real. Timpul se întindea ca o brânză topită. I se părea că trecuseră ore. Apa din cană se terminase demult. Febra devenea insuportabilă, realitatea se dizolva și, în delir, vedea tot mai clar fața lui Lucas — străină, rece, din spatele măștii albastre a indiferenței. A început să alunece într-un somn greu, lipicios, iar ultimul gând limpede a fost: „Mă urăște”.

*

Un sunet strident și insistent a smuls-o din amorțeală. Venea din partea apartamentului unde se afla soțul ei. La început nu a înțeles ce este. Telefonul. Cineva îl suna pe Lucas. Prin ceața bolii a auzit cum focurile din joc se opresc, apoi vocea lui — surprinzător de vioaie și clară. Își scosese căștile.

— Da, mamă, salut! S-a întâmplat ceva? — tonul era plin de grijă. Fără iritare, fără oboseală.

Emilia a ascultat cu atenție. Vocea soacrei, Ana, desigur că nu o auzea, dar din răspunsurile lui Lucas imaginea se contura de la sine. Și era hidoasă.

— Cum adică „nu te simți bine”? Tensiunea? Ce arată aparatul? O sută patruzeci cu nouăzeci? Ei, nu e critic, dar e neplăcut… Te amețește capul? Tare? — în vocea lui apăruse o îngrijorare autentică. Exact acea îngrijorare pe care Emilia o așteptase zadarnic toată ziua. — Ai luat pastilele? Care? Nimic sub limbă? Am înțeles. Stai liniștită. Vin imediat.

„Vin imediat.” Aceste două cuvinte au lovit-o pe Emilia ca o palmă.

*

Liniștea din apartament nu era doar apăsătoare — era asurzitoare. Emilia zăcea, privind tavanul, și se surprindea numărând crăpăturile, așa cum în copilărie număra oi ca să adoarmă. Doar că somnul nu venea. În locul lui, veneau valuri de căldură și frig, alternând fără nicio logică. Uneori i se părea că aude pașii lui Lucas pe hol, că ușa va scârțâi și el se va întoarce. Dar era doar un joc al minții inflamate. Nu venea nimeni.

La un moment dat, durerea s-a schimbat — nu mai era ascuțită, ci surdă, apăsătoare, ca și cum cineva i-ar fi pus o piatră grea pe piept. Respirația a devenit dificilă. Inima bătea neregulat, cu pauze. Emilia a încercat să ceară ajutor, dar din gât i-a ieșit doar un sunet slab și răgușit. Telefonul era pe noptieră, prea departe. O prăpastie întreagă între ea și salvare — doar o jumătate de metru.

Nu știa cât timp trecuse până când a reușit să-și adune forțele. Mâna îi tremura atât de tare, încât a ratat de câteva ori înainte să atingă plasticul rece. Ecranul s-a aprins prea puternic, rănindu-i ochii. În lista de contacte erau multe nume, dar aproape fără să se gândească a apăsat unul: „Clara”.

— Em? — vocea adormită a prietenei ei a sunat ca un colac de salvare. — Ce s-a întâmplat? Dar e noapte…

— Clara… — Emilia a tușit. — Mi-e foarte rău. Lucas… a plecat. Sunt singură.

Tăcerea de la celălalt capăt a durat doar o secundă, dar Emiliei i s-a părut o eternitate.

— Vin — a spus Clara cu o altă voce, fermă și concentrată. — Mă auzi? Nu adormi. Chem un taxi și ambulanța. Deschide ușa, dacă poți.

Cuvântul „ambulanță” a speriat-o. Asta însemna că totul era cu adevărat grav.

Când au găsit-o, abia mai reacționa. Halatele albe, lumina puternică, întrebările la care nu putea răspunde — totul s-a contopit într-o masă amorfă. Ultimul lucru pe care l-a văzut înainte de a se afunda din nou în întuneric a fost fața speriată a Clarei și mâna ei strângându-i cu putere degetele.

S-a trezit în spital.

Prima senzație a fost frigul. Apoi — liniștea, întreruptă de bipăitul regulat al aparatelor. Capul îi era greu, dar limpede. Febra dispăruse. În locul ei — un gol. Lângă pat era o perfuzie, iar pe noptieră — un pahar cu apă. Adevărat. Plin.

— În sfârșit — a spus o voce. Clara stătea pe un scaun lângă pat, cu părul răvășit și cearcăne adânci. — Ne-ai speriat pe toți.

— Lucas… — a șoptit Emilia din reflex.

Clara și-a strâns buzele și a privit în altă parte.

— A sunat. O singură dată. Dimineața. A întrebat unde ești. I-am spus unde ești și în ce stare ai fost internată. El… a fost surprins.

Cuvântul acesta a fost mai dureros decât orice insultă.

— O să vină? — a întrebat Emilia, fără să știe de ce.

— A spus că mama lui e stabilă și că trebuie să fie cu ea. La tine urma să vină „mai târziu”.

Emilia a închis ochii. Înăuntru nu era nici durere, nici furie. Doar o înțelegere ciudat de limpede. Totul s-a așezat la loc. Ca piesele unui puzzle care mult timp nu se potriveau, iar acum, brusc, formau o imagine înfricoșător de clară.

Lucas a venit a doua zi. Cu flori de la chioșcul spitalului și cu o expresie vinovată, repetată pe drum. Vorbea despre stres, despre responsabilitate, despre cum se „rupea în două” între două persoane dragi. Despre faptul că nu se gândise că va fi atât de grav.

Emilia asculta în tăcere. Îi privea buzele mișcându-se, rostind cuvinte corecte și goale, și nu simțea nimic. Nici măcar milă.

— Ai fi putut să mă suni — a spus el la un moment dat, cu un ușor reproș. — M-aș fi întors.

Ea a deschis ochii și l-a privit drept în față. Pentru prima dată după mult timp — cu adevărat.

— Te-am chemat, Lucas — a spus ea încet. — Toată ziua. Tu erai în spatele unei uși închise. Cu căști pe urechi. Ți-ai făcut alegerea atunci.

*

A tăcut. Florile din brațele lui păreau ridicole și triste.

Emilia a fost externată după o săptămână. Clara a luat-o la ea. Lucas trimitea mesaje, suna, propunea să „vorbească acasă”. Dar Emilia știa: nu mai exista un cămin. Exista un apartament în care aproape murise singură. Și exista o viață care trebuia reconstruită de la zero.

După o lună a depus cererea de divorț. Fără isterie. Fără scandaluri. Lucas nu s-a opus. Părea pierdut, ca și cum abia atunci începea să înțeleagă ceva — dar era prea târziu. Înțelegerea care vine după dezastru nu salvează pe nimeni.

S-au întâlnit pentru ultima dată ca să semneze actele. El a vrut să spună ceva, dar Emilia l-a oprit din priviri.

— Știi — a spus ea calm — sunt recunoscătoare pentru boala aceea. Dacă nu ar fi fost ea, aș fi continuat mult timp să cred că am un soț. Și s-a dovedit că aveam doar un coleg de apartament. Ai grijă de mama ta, Lucas. Asta îți iese cel mai bine.

A ieșit din clădirea tribunalului sub soarele rece de toamnă și, pentru prima dată după mult timp, a respirat adânc. Aerul era curat și real. La fel ca noua ei viață — fără febră, fără măști și fără omul care, cândva, se încuiase de ea în spatele unei uși.