— Nu vezi că mă lasă puterile? Chiar îți este atât de greu să-mi aranjezi perna?! — vocea lui Marco suna ca și cum i-ar dicta notarului ultimul testament.
În același timp, termometrul electronic afișa trădător treizeci și șapte cu două.

În tăcere, am bătut perna. Marco suferea la scară mare. Dacă la un bărbat temperatura trece de treizeci și șapte, lumea trebuie să se oprească, păsările să tacă, iar soția să se transforme într-o umbră fără zgomot, cu tava în mâini.

— Mi-e frig — s-a plâns el, trăgându-și șosetele de lână pe care i le-am tricotat în noiembrie trecut. — Ana, e gata puiul? Am nevoie de ceva cald. Organismul meu cere sprijin.

— Fierbe, Marco. Încă zece minute.

Am închis ușa dormitorului ca să nu tulbur „regimul de pat” al soțului meu. În bucătărie mirosea a ceapă fiartă și a o gardă feminină fără sfârșit.
Mirosul acesta m-a urmărit treizeci de ani: mai întâi copiii, apoi mama, iar acum soțul — pentru care orice curent de aer devenea o dramă de proporții universale.

Ceasul arăta 11:00, sâmbătă. Afară, un noiembrie gri din 2025, cu lapoviță bătând în geamuri. Într-o astfel de vreme vrei să te înfășori într-o pătură cu o carte, nu să strecori a doua supă, ca „să nu plutească grăsimea”.

Descoperirea din buzunar

În hol, pe cuier, atârna geaca lui — mare, matlasată, tip „Alaska”, cumpărată cu o lună în urmă. Mâneca era murdară de ceva alb. Cretă? Var?

— Măcar o dată să fie atent de ce se sprijină — am mormăit automat.

*

Știți gestul acesta reflex. Înainte să aruncăm o haină în mașina de spălat, verificăm buzunarele. Nu din suspiciune — la cincizeci și patru de ani e ridicol să cauți secrete — ci ca să nu speli actele, cheile sau banii uitați.

Am băgat mâna în buzunarul lateral adânc. Degetele au atins un ghem rigid de hârtie.
L-am scos. L-am netezit pe genunchi.

Era un bon. Lung, rulat, pe hârtie termică de calitate.

„Magazin Lumea Apei. Motor de barcă Yamaha 9.9…”

Privirea mi-a alunecat în jos, spre suma finală. Cifrele păreau să danseze, alcătuind o combinație de neconceput.

27.000 de lei.

Am clipit. Poate mi se aburiseră ochelarii de la aburul din bucătărie? Nu. Douăzeci și șapte de mii. Plată cu cardul.
Și data.

Am apropiat bonul de față.

15.11.2025, 18:45.

Ieri.

Ieri seară, când s-a întors de la serviciu ținându-se de inimă și spunând:
„Ana, mă ia cu frisoane, cred că am răcit, n-am putere nici să-mi scot pantofii”.
Atunci m-am speriat, am alergat după ceai cu zmeură, i-am măsurat tensiunea…

Iar el, cu o oră înainte, cărase un motor de treizeci de kilograme.

Dar cel mai rău nu era nici măcar asta. Un fior rece mi-a străbătut spatele.
Cunoșteam suma. O strânsesem un an și jumătate.

Zâmbetul furat

Erau dinții mei.

Tratamentul meu complicat, trei implanturi pe care le-am tot amânat, suportând disconfortul pentru că „nu e momentul”, „hai să reparăm mai întâi mașina”, „acoperișul de la casa de la țară e mai important”.

Săptămâna trecută am retras toate economiile din depozit și am pus banii într-un plic albastru, în dulapul cu lenjerie. Marco știa. Stabiliserăm că luni merg la clinică să plătesc avansul.

Încet, ca într-un vis, am mers în dormitor, am deschis dulapul, am scos cutia cu lenjerie.
Plicul albastru era acolo.

Gol.

*

— Ana! — a venit vocea lui din sufragerie, capricioasă și pretențioasă. — Cât mai aștept? Mi s-a uscat gâtul. M-ai uitat?

Stăteam în mijlocul dormitorului. Într-o mână plicul gol, în cealaltă bonul.

Ceva s-a rupt în mine. Nu au fost țipete, nu au fost lacrimi. Doar senzația că cineva a oprit curentul. Click — și liniște.

Treizeci de ani am fost „Ana comodă”.

Ana care înțelege.
Ana care așteaptă.
Ana care mestecă pe o parte încă un an, pentru că lui Marco îi e mai necesar — pescuitul, stresul, „lucrurile bărbătești”.

Nu mi-a luat doar banii. Mi-a luat sănătatea și răbdarea.
Iar acum stă întins și se preface slăbit, știind că ieri a cheltuit tot, până la ultimul leu, pe jucăria lui.

— A-a-Ana! — vocea lui devenea tot mai iritată. — Adu supa!

Serviciu temporar indisponibil

M-am întors în bucătărie.

Oala fierbea vesel pe aragaz. Supă aurie, limpede ca o lacrimă, cu o crenguță de mărar — exact așa cum îi plăcea. Îngrijirea perfectă pentru egoistul perfect.

M-am apropiat. Am privit pulpa de pui care ieșea stingheră din lichid.

„Serviciu temporar indisponibil”, mi-a trecut prin minte.

Am stins focul. Am apucat oala de mânerele fierbinți, fără să caut mănuși — supărarea era mai puternică decât durerea. M-am apropiat de chiuvetă.

Nu mi-a trebuit strecurătoare.

Am înclinat oala și lichidul auriu, pe care îl fierbesem două ore, a dispărut bolborosind în scurgere. Puiul a căzut în chiuveta udă cu un sunet surd. Morcovul și ceapa l-au urmat.

Am dat drumul la apă rece, ștergând urmele muncii mele.

— Ana, mai vii? — a strigat Marco deja iritat. — Mă ridic!

Mi-am șters mâinile. Am luat telefonul. Am deschis aplicația de livrare.
Degetul a ezitat deasupra „pizza”, dar m-am răzgândit. Nu. Azi nu.

Am ales cel mai scump restaurant japonez din zonă. Setul „Imperial”. Anghilă, somon, scoici, icre.
Preț: 380 de lei.

Am apăsat „Comandă”. Plata — cu cardul soțului meu, salvat în telefonul meu „pentru gospodărie”.

A venit notificarea: „Comanda a fost acceptată. Curierul va ajunge în 40 de minute”.

M-am așezat la masa din bucătărie, am pus în fața mea bonul pentru motor și l-am apăsat cu o bombonieră grea de cristal.

— ANA!!!

— Vin, Marco — am spus încet, dar în apartamentul gol vocea mea a sunat surprinzător de ferm.

Nu am luat tava. Nu am luat medicamentele. Mi-am aranjat părul, m-am privit în reflexia întunecată a ferestrei — o femeie obosită, care fusese prea bună prea mult timp — și am pornit spre sufragerie.

*

Marco era întins pe canapea, învelit într-o pătură ca un patrician roman pe patul de moarte. Telecomanda zăcea lângă picior, televizorul murmura prognoza meteo, dar el nu se uita — mă aștepta. Ca întotdeauna.

— În sfârșit — a suspinat cu reproș. — Unde ai dispărut? Chiar mă simt rău, Ana. Simt… frisoane.
S-a zguduit demonstrativ.

M-am oprit la doi pași de canapea. Mâinile goale.

— Și supa? — a încruntat sprâncenele, ridicându-se în coate. — Ai zis zece minute.

— M-am înșelat — am răspuns calm.

— Adică? — vocea i s-a ascuțit. — S-a răcit? Era greu s-o încălzești?

L-am privit și dintr-odată am înțeles: nu mai vreau să explic. Nu mai vreau să îndulcesc, să mă justific, să aleg cuvinte ca să nu-i rănesc orgoliul fragil.

— Nu mai e supă, Marco.

— Cum adică nu mai e?! — s-a așezat. Frisoanele au dispărut. — Ai… aruncat-o?!

— Da.

Mă privea de parcă i-aș fi anunțat sfârșitul lumii.

— Ai înnebunit?! — a șuierat. — Sunt bolnav! Îți dai seama ce faci?

— Îmi dau seama — am dat din cap. — Perfect.

S-a ridicat. Încet. Sigur. Fără urmă de slăbiciune.

— Asta e deja prea mult, Ana. Ai o criză? Te-ai apucat să mă educi?
A zâmbit strâmb. — Moment ales.

M-am apropiat de masă și am dat la o parte bomboniera. Sub ea era bonul. O dâră albă pe lemnul închis — ca o dovadă.

— Îl recunoști? — l-am întrebat, întinzându-i hârtia.

L-a luat după o clipă. A citit. Una. Două.
Expresia i s-a schimbat — nu de rușine, ci de iritare.

*

— Ai umblat prin buzunarele mele? — a întrebat rece.

Atunci, pentru prima dată după mulți ani, am râs. Scurt. Amar.

— Imaginează-ți. Și știi ce am găsit? Nu o bomboană. Nu factura la curent.
Am făcut o pauză. — Dinții mei, Marco. Sub formă de motor.

A expirat zgomotos și a aruncat bonul pe masă.

— Iar dramă… — a mormăit. — Ana, nu exagera. Banii sunt comuni. I-am luat, am cumpărat. Și?

— Erau pentru tratament — am spus. — Al meu.

— O să aștepți — a fluturat mâna. — N-o să mori. Luăm mai târziu. Tu mereu ai fost răbdătoare.

Cuvântul a nimerit fix. Răbdătoare. Comodă. Obișnuită.

— Nu o să aștept — am spus încet.

— Cum? — n-a înțeles.

— Nu o să aștept. Nici mai târziu, nici vreodată, nici după pescuit.
L-am privit în ochi. — Mi-ai furat banii. M-ai mințit. Și acum nici măcar nu consideri necesar să-ți ceri scuze.

— Ce prostii spui?! — a izbucnit. — Un bărbat trebuie să aibă un hobby! N-am dreptul?! Muncesc ca un nebun!

— Și eu nu? — am întrebat. — Ce-au fost cei treizeci de ani? Un antrenament?

A tăcut. În cameră se auzea tic-tacul ceasului.

În clipa aceea a sunat soneria.

Marco a tresărit.

— Cine mai e și ăsta… — a mormăit.

*

— Cina mea — am spus și m-am dus la ușă.

Curierul mi-a întins pachetul. Miros de pește, sos, orez proaspăt. Am semnat și m-am întors în sufragerie. Am pus pachetul pe masă.

— Ai înnebunit de tot — a spus el încet. — Cu banii mei…

— Cu aceiași — am dat din cap. — De care te-ai atins fără să întrebi. Să zicem că suntem aproape chit.

M-am așezat. Calm. Am deschis cutia. Am luat bețișoarele.

Mă privea mâncând cu o expresie nouă — dezorientată.
De parcă, pentru prima dată, vedea în mine nu o funcție, ci un om.

— Și acum ce? — a întrebat în cele din urmă.

Mi-am șters buzele cu un șervețel.

— Acum așa — am spus. — Luni îmi returnezi banii. Vinzi motorul. Iei un credit. Nu contează.
— Și dacă nu? — a zâmbit strâmb, deja nesigur.

Am ridicat privirea spre el.

— Miercuri depun cererea de divorț. Și crede-mă, Marco — la cincizeci și patru de ani viața abia începe.
Mai ales când încetezi să mai fii o umbră.

El a tăcut.

Iar eu, pentru prima dată după mult timp, am simțit că îmi este cu adevărat cald.
Nu de la supă.
De la decizie.