Martin a intrat în apartament cu aerul unui om care nu se pregătea de un divorț, ci de o ședință strategică a consiliului. Și-a agățat sacoul cu grijă pe spătarul scaunului, și-a aranjat cravata, a inspirat adânc și m-a privit cu siguranța celui care se consideră nobil pentru că „spune adevărul în față”.

— Elena, trebuie să vorbim serios.

Mi-am ridicat privirea din laptopul pe care făceam ultimele corecturi la prezentarea pentru întâlnirea cu clienții de a doua zi. Cu cinci ani în urmă, asemenea cuvinte însemnau discuții despre vacanțe, o mașină nouă sau un weekend spontan. Acum, în vocea lui nu era nici căldură, nici ezitare — doar o hotărâre rece.

— Te ascult, — am răspuns calm, închizând laptopul.

— Te părăsesc, — a spus direct. — Este o altă femeie. Sofia. Noua directoare financiară din companie. Nu e o aventură, e ceva serios.

Poate ar fi trebuit să plâng, să țip sau măcar să întreb „de ce?”. În loc de asta, am dat doar din cap, ca și cum mi-ar fi spus prognoza meteo.

— Am înțeles.

Martin se aștepta, evident, la o altă reacție. S-a încruntat și a început să-mi studieze atent chipul, de parcă ar fi căutat urme de durere, panică sau confuzie.

— Tu… tu m-ai auzit? Am spus că am o relație. Și că plec.

— Te-am auzit. Și ce urmează?

*

— Cum adică „ce urmează”?! — a ridicat vocea. — Îți faci bagajele și pleci. Apartamentul e al meu, mașina e a mea, totul aici e al meu. Tu ai doar o dărăpănătură veche la țară, moștenită de la mătușa ta. Acolo te duci. Vei trăi printre noroi și provincie, iar eu și Sofia rămânem aici.

Fără să vreau, mi-am amintit de Clara, secretara din biroul lui. Cu trei săptămâni înainte mă sunase târziu, seara, și, vorbind în șoaptă, îmi povestise cum Martin și noua directoare financiară rămân tot mai des după program, cum se privesc la ședințe și cum el o duce la restaurante cu mașina lui.

Clara lucra de ani buni în companie și văzuse mai mult de o pasiune de-a lui. Dar de data asta — spunea ea — totul părea diferit. Mai serios. Mai periculos.

— Bine, — am spus calm și m-am ridicat de pe canapea.

— Bine? — a repetat iritat. — Și atât? Nici reproșuri, nici lacrimi?

— Ce mai e de întrebat? Ai spus deja totul.

Am mers în dormitor și am scos geanta de voiaj din dulap. De-a lungul anilor de căsnicie învățasem să călătoresc ușor — munca mea de consultant presupunea deplasări frecvente.

Martin a rămas în prag și m-a privit în tăcere, urmărind fiecare mișcare. Calmului meu îl scotea din sărite — se vedea în umerii încordați și în maxilarul încleștat.

— Te porți ciudat, — a spus într-un târziu. — Orice femeie normală ar fi făcut o scenă.

— Poate că nu sunt normală, — am răspuns, împăturind un pulover.

— Sau pur și simplu nu-ți pasă. Poate nu m-ai iubit niciodată.

M-am oprit și l-am privit. În vocea lui se simțea o supărare aproape copilărească. Pentru o clipă am vrut să-i spun că l-am iubit — mult și cu răbdare — până când am înțeles că lângă mine era un adult cu reacțiile emoționale ale unui copil supărat.

*

Dar nu mai avea rost.

— Martin, tu ai spus că totul s-a terminat. De ce mai continui?

— Credeam că măcar vei încerca să mă oprești! — a izbucnit. — Că vei spune că te vei schimba, că vei fi altfel! Iar tu… te pregătești atât de calm, de parcă ai pleca într-o delegație!

În geantă au intrat actele, trusa de cosmetice, încărcătoarele. Am privit în jurul dormitorului, asigurându-mă că nu uit nimic important.

— Știi ce? — a aruncat el când am trecut pe lângă el cu geanta. — Poate așa e mai bine. Sofia e diferită. Știe să susțină un bărbat. Tu… ai fost mereu prea independentă. Prea rece. Prea distantă.

— Poate, — am spus încet, îmbrăcându-mi jacheta.

— Și uită-te la tine! — a continuat. — Treizeci și cinci de ani și arăți ca o singuratică eternă. Sofia e mai tânără, mai frumoasă, mai ambițioasă. Ea știe ce vrea!

Am pus mâna pe clanță și m-am oprit o clipă. În interior era o liniște ciudată — ca și cum furtuna trecuse deja, iar în față rămăsese doar aer curat.

M-am întors, l-am privit drept în ochi și m-am gândit: dacă ai ști, Martin, că tocmai în această „dărăpănătură” va începe adevărata mea viață…

Și atunci am rostit o singură propoziție — cea care, pentru prima dată, l-a făcut să se sperie cu adevărat.

*

— Ți-am spus adevărul, — am rostit calm, aproape blând. — Acea „dărăpănătură” este pe numele meu. Cu tot cu teren. Și încă ceva… am semnat deja un contract de muncă la distanță cu un holding european. Așa că felicitări, Martin: tocmai ai scos din viața ta nu o femeie fără viitor, ci o persoană al cărei viitor nu mai are nicio legătură cu tine.

A încremenit. Cu o clipă înainte, în privirea lui era superioritate; acum apăruseră nedumerirea și teama.

— Ce prostii spui? — a râs nervos, dar vocea îi tremura. — Ce teren?

— Același pe care avocatul tău mi-a sugerat acum doi ani să-l „vând discret”, — am răspuns. — Ți-amintești? Ai spus că nu valorează nimic. Se înșela. Mult.

Am deschis ușa. Pe casa scării mirosea a praf și a frig — miros de sfârșit și de început în același timp.

— Tu… tu ai ascuns toate astea? — a murmurat.

— Pur și simplu nu am considerat necesar să le împărtășesc, — am ridicat din umeri. — La fel cum nici tu nu ți-ai împărtășit aventurile.

Ușa s-a închis încet. Fără trântituri. Fără scene. Și, se pare, tocmai asta l-a durut cel mai tare.

Casa de la țară m-a întâmpinat cu liniște. Nu una apăsătoare, ci adâncă și vie. Merii bătrâni scârțâiau în vânt, pe prispă zăcea un preș decolorat, iar în aer plutea mirosul de pământ umed și de libertate.

*

Primele zile am trăit pur și simplu. Mă trezeam fără ceas. Lucram la o masă mare din lemn, lângă fereastră. Beam cafea privind cum soarele răsare încet din spatele pădurii. Și, pentru prima dată după mulți ani, nu simțeam că datorez ceva cuiva.

Contractul s-a dovedit a fi începutul unui lanț de evenimente. După o lună mi s-a propus să coordonez un proiect. După trei — să cumpăr terenul vecin pentru extindere. Zâmbeam, amintindu-mi de vorbele lui Martin despre „noroi și provincie”.

Apoi a sunat.

— Elena… — vocea lui era diferită, frântă. — Trebuie să vorbim.

— Am vorbit deja, — am răspuns liniștită.

— Sofia… a plecat. De îndată ce au început problemele în companie. Știi, acum e o perioadă dificilă…

Știam. Clara îmi scria. Compania se clătina, contractele cădeau, iar „ambitioasa și susținătoarea” Sofia găsise rapid un alt ascensor, mai sigur, spre vârf.

— Îmi pare rău, — am spus. Și era adevărat. — Dar nu există cale de întoarcere.

— Te-ai schimbat, — a spus după o pauză. — Se simte chiar și în vocea ta.

— Nu, Martin. Doar am încetat să mai fiu comodă.

Am închis telefonul și am ieșit pe prispă. Vântul îmi răvășea părul, soarele apunea, iar în fața mea era casa — nu o „dărăpănătură”, ci un loc în care mă simțeam bine.

Uneori viața se destramă nu ca să te pedepsească.

Uneori, o face ca să te așeze, în sfârșit, exact acolo unde trebuia să fii dintotdeauna.