— Mi-e rușine să te duc la banchet — Daniel nici măcar nu și-a ridicat privirea din telefon. — O să fie oameni. Oameni importanți.

Clara stătea lângă frigider, cu o cutie de lapte în mâini. Frigul îi pătrundea în degete, iar în interior parcă ceva se rupea încet. Doisprezece ani de căsnicie, doi copii. Și, dintr-odată — rușine.

— O să îmbrac rochia neagră — a spus calm. — Pe cea pe care mi-ai cumpărat-o tu.

— Nu e vorba de rochie — în sfârșit s-a uitat la ea. Rapid, evaluând, străin. — E vorba de tine. Te-ai neglijat. Părul, fața… pari ștearsă. O să fie Victor cu soția lui. Ea e stilistă. Iar tu… știi și singură.

— Atunci nu merg.

— Așa e mai bine. O să spun că ai febră. Nimeni n-o să întrebe nimic.

S-a dus la baie, lăsând în urmă mirosul de gel și senzația că în bucătărie nu mai era aer. Clara a rămas în mijlocul încăperii. În camera alăturată dormeau copiii — Luca, zece ani, Ana, opt. Creditul la bancă, facturile, grupurile de la școală, ședințele cu părinții. Se dizolvase în casa aceea, devenise un fundal… iar soțul ei începuse să-i fie rușine cu ea.

— A luat-o razna de tot? — Elena, prietena ei coafeză, o privea ca și cum tocmai ar fi anunțat sfârșitul lumii.

— Să-i fie rușine cu soția lui la un banchet? Cine se crede?

— Șef de depozit. L-au promovat.

— Și dintr-odată soția nu mai e „potrivită”? — Elena a turnat apă clocotită în fierbător, nervoasă. — Ascultă-mă bine. Îți amintești ce făceai înainte de copii?

*

— Eram profesoară.

— Nu despre serviciu vorbesc. Făceai bijuterii. Din mărgele. Încă am colierul acela cu piatra albastră. Oamenii mă întreabă mereu de unde l-am luat.

Clara și-a amintit. Aventurin. Făcea bijuterii seara, pe vremea când Daniel încă o privea cu interes, când mâinile lui se opreau pe talia ei, nu pe ecranul telefonului.

— A fost demult.

— Dacă a fost, poți să reiei — Elena s-a aplecat spre ea. — Când e banchetul?

— Sâmbătă.

— Perfect. Mâine vii la mine. Îți fac coafura și machiajul. O sunăm pe Sofia, ea are rochii. Iar bijuteriile le scoți tu.

— Elena, el a spus că…

— Să se ducă naibii cu ce a spus. Tu mergi la banchet. Și o să rămână fără cuvinte.

Sofia a adus o rochie culoarea prunei, lungă, cu umerii goi. Au probat aproape o oră — au ajustat, au prins cu ace, s-au dat un pas înapoi și au revenit.

— Pentru culoarea asta ai nevoie de bijuterii speciale — Sofia se învârtea în jurul ei. — Argintul nu merge. Nici aurul. Aici trebuie ceva la care nimeni nu se așteaptă.

Clara tăcea și deja știa răspunsul. Îl vedea clar, ca și cum l-ar fi ținut în mâini: o piatră albastră profundă, lumină în interior, o muncă fină — munca ei. Aceeași despre care întrebau străinii, fără să bănuiască că o „șoricică cenușie” poate străluci.

Și-a ridicat privirea și a spus încet:

— Am o idee. Și, dacă nu mă înșel… o să regrete că a rostit acele cuvinte.

*

Clara stătea în bucătărie târziu în noapte, când casa a devenit în sfârșit liniștită. Copiii respirau calm dincolo de perete, frigiderul bâzâia regulat, ca și cum totul în lume ar fi fost la locul lui. Pe masă era o cutie veche cu mărgele — tocită, cu un colț crăpat. Nu o mai deschisese de ani de zile.

Clic.

Mărgelele s-au împrăștiat pe masă cu un foșnet ușor — albastre, fumurii, transparente, cu reflexii aurii. Pietre pe care le alesese cândva cu grijă, la atingere și la lumină. Degetele și-au amintit totul dintr-odată. Mișcările erau sigure, aproape dure. Clara a lucrat până în zori fără să simtă oboseala, ca și cum își recupera propriul nume.

Sâmbătă, Daniel se pregătea în tăcere. Cămașă albă, butoni noi, parfum scump. Nu se uita la ea.

— Plec mai devreme — a spus, potrivindu-și ceasul. — Tu culcă-i pe copii.

— Bine — a răspuns calm.

S-a oprit. S-a întors.

— Și… — a ezitat. — Îți amintești ce am vorbit?

— Îmi amintesc.

Felul în care a spus „îmi amintesc” l-a făcut să încrunte sprâncenele, dar nu a mai adăugat nimic.

O oră mai târziu, Clara stătea în fața oglinzii. Părul — aranjat, viu. Chipul — calm, adunat. Rochia îi venea perfect, evidențiindu-i umerii și spatele. Și-a prins colierul la gât — o piatră albastră adâncă, ca și cum ar fi absorbit cerul nopții. Lumina se juca în interiorul ei și, dintr-odată, Clara s-a văzut din afară: o femeie pe care de mult timp nimeni nu o mai privea, pentru că era comod să nu o vadă.

În sala restaurantului era zgomot și lumină. Râsete, pahare, muzică discretă. Daniel era deja printre colegi — drept, sigur pe el, cu expresia apărută după promovare.

— Daniel! — a strigat cineva. — Unde e soția ta?

*

— S-a îmbolnăvit — a răspuns automat. — Febră.

— Ce păcat — a spus o femeie de lângă el. — Am auzit atâtea despre ea.

S-a întors… și cuvintele i s-au blocat în gât.

Clara era la intrare. Calmă, sigură, ca și cum locul acela i-ar fi aparținut dintotdeauna. Mai multe priviri au alunecat spre ea… și s-au oprit. Una. Două. Trei. Muzica nu s-a oprit, dar acolo parcă s-a lăsat o liniște stranie.

— Tu… — Daniel s-a apropiat. — Ce cauți aici?

— Am venit la banchet — a zâmbit ușor. — Ai spus că vor fi oameni. Oameni importanți.

Deja se apropiau și alții.

— Daniel, fă-ne cunoștință — a spus Victor curios, uitându-se la Clara. — Ea e soția ta?

— Da — a reușit să spună.

— Încântată — Clara a întins mâna. — Clara.

— Iar ea e soția mea, Mariana — a spus Victor, întorcându-se spre însoțitoare. — E stilistă.

Mariana privea colierul fără să-și ascundă interesul.

*

— Scuză-mă… — s-a aplecat puțin. — Este o piesă de autor?

— Da.

— Tu creezi bijuterii?

— Da — a răspuns Clara fără ezitare.

Daniel a simțit un fior rece pe șira spinării.

— Este extraordinar — Mariana aproape mângâia piatra cu privirea. — N-am văzut nimic asemănător, nici măcar la Milano. Unde expui?

— Deocamdată, nicăieri.

— E doar o chestiune de timp — a zâmbit Mariana. — Ai un simț al formei cu totul special.

La conversație s-au alăturat și alți oameni. Unii întrebau, alții doar priveau. Clara vorbea calm, fără grabă, fără să ridice vocea. Nu încerca să impresioneze… și tocmai asta impresiona.

Daniel stătea lângă ea, pierzând încet terenul de sub picioare. Nimeni nu-l alunga — pur și simplu încetaseră să-l mai observe.

— Nu mi-ai spus niciodată — a murmurat el, aplecându-se.

— Pentru că nu m-ai întrebat niciodată.

Spre finalul serii, un bărbat în costum închis s-a apropiat de Clara.

— Mă numesc Filip — s-a prezentat. — Lucrez cu galerii. Mariana mi-a arătat colierul tău. Ai o colecție?

— Am idei.

— Mi-ar plăcea să le văd — i-a întins o carte de vizită. — Cred că te-ar putea interesa.

Clara a luat cardul și a încuviințat din cap.

Au plecat spre casă în tăcere. Daniel strângea volanul ca și cum ar fi încercat să țină ceva ce îi scăpa.

— De ce niciodată… — a început, dar s-a oprit.

*

— Pentru că nu aveam timp — a spus Clara. — Creșteam copiii. Te susțineam pe tine. Credeam că e suficient.

A parcat fără să oprească motorul.

— Am greșit.

Ea l-a privit atent, pentru prima dată după mulți ani, fără reflexul de a-l justifica.

— Erai comod pentru tine — a spus. — Pentru mine, nu.

O lună mai târziu, Clara a semnat primul contract. După încă două luni a deschis un mic atelier. Elena râdea, Sofia trimitea clienți, Mariana scria mesaje cu idei.

Daniel a încercat să readucă vechiul echilibru: flori, discuții, promisiuni. Dar în casă ceva se schimbase pentru totdeauna.

Într-o seară a spus încet:

— Sunt mândru de tine.

Clara își închidea un colier nou în fața oglinzii și nu s-a întors.

— Păcat — a răspuns calm. — Altădată, asta ar fi însemnat ceva.