— Chiar crezi că o vacanță în Grecia e mai importantă decât să o ajuți pe mama mea? — vocea lui Andrei vibra ca un fir întins.

Ana s-a întors de la fereastră, unde privea cum ploaia de primăvară lovea fără rușine geamul. Purta un tricou de casă și părul prins neglijent într-un coc, dar avea expresia unui director general în ziua concedierilor.

— Da, Andrei. Exact asta cred. Grecia e mai importantă pentru mine decât mama ta. Pentru că vreau o vacanță. Pentru că pentru prima asta am muncit nopți întregi. Iar mama ta… cine este ea pentru mine?

— Mama! — a scos el, de parcă Ana ar fi întrebat cine a fost Eminescu.

— Pentru mine. Cine. Este. Ea. — Ana lovea cuvintele ca pe mingi de tenis. — Nu pentru tine. Pentru mine. Cine este ea? M-a ajutat cineva când trei luni am mâncat hrișcă fără unt ca să plătesc anticipat rata la credit? Sau când eu am dus tot bugetul familiei, iar tu „îți regândeai viața” după ce ai fost concediat?

— Nu vorbi așa, Anuța… — a întins mâna spre ea, dar Ana a făcut un pas înapoi. O privea rece, aproape mândră, deși în piept o ardea acea senzație cunoscută: ajunsese la punctul fără întoarcere.

— Și cum vrei să vorbesc, Andrei? Să tac și să trimit bani pentru tratamentul câinelui, pentru că „mamei îi e greu, tu înțelegi”, iar eu să fiu înțelegătoare? Să tac când spune că sunt „o carieristă fără rădăcini”? Sau când, pe la spate, mă numește „o parvenită rece”?

Andrei stătea rezemat de tocul ușii, ca un elev în fața biroului directorului. Părea pierdut, obosit și… jalnic.

— La ea totul se prăbușește acum, Ana. Cafeneaua s-a închis, creditul a rămas. Dacă nu o ajutăm, va cădea într-o groapă de datorii.

Ana a râs. Amar. Aproape isteric.

— Iar dacă eu nu plec în vacanță, o să cad eu. Serios. Și atunci tu va trebui să mă salvezi. Sau iar mama ta? Vine cu plăcinte și povestește cum, în tinerețe, a trecut trei ierni cu o singură haină?

— Exagerezi — Andrei și-a dat jos puloverul, de parcă i s-ar fi făcut brusc cald. — Vreau doar să înțelegi: asta e familia. Noi suntem o familie. Iar familia se ajută.

*

— Doar că în familia asta eu sunt sacul de box, nu o parte din ea. — Ana a tăcut o clipă, ca și cum cineva ar fi oprit sunetul. Apoi a spus calm: — Am primit o primă mare. Câștigată cu nopți nedormite. Să plecăm undeva împreună, să schimbăm decorul. Să investesc în mine, în noi. Dar iar aud: „Mama e în necaz, salveaz-o”. Știi ce, Andrei? Sunt obosită să fiu colacul de salvare pentru problemele altora.

Trei zile nu a dormit acasă. A scris doar că „trebuie să se gândească”. S-a gândit — la mama lui. S-a întors sâmbătă dimineața, cu cearcăne adânci și cămașa șifonată.

— Iartă-mă — a spus imediat. — N-am avut dreptate. Pur și simplu s-au adunat toate. Mama, creditorii, și tu cu Grecia ta…

— Nu Grecia — Ana stătea în hol, cu paltonul pe ea și geanta pe umăr. — Viața mea, Andrei. A mea. Nu una comună. A mea personală. Bonusul e al meu. Munca e a mea. Stresul e al meu. Dar problemele familiei tale, cumva, ajung tot la mine. Cum se întâmplă asta?

El a tăcut. O privea cum închide fermoarul. Ana nu trântea uși. Nu făcea scene. Liniștea ei era mai rea decât orice țipăt.

— Unde pleci? — a întrebat într-un târziu.

— La hotel. Câteva zile. Să respir. — A zâmbit. — Iar tu rezolvă cu mama ta. Cine cui e rudă și cine cui datorează ce.

Seara, Ana stătea întinsă pe un pat alb imaculat într-o cameră standard de hotel business. Bea vin dintr-un pahar de plastic și derula mesajele. Vechiul chat cu Andrei se numea „Cosmosul meu și cutremurul”. Amuzant. Acum era doar „Andrei”.

— „Mă părăsești din cauza banilor?” — a scris el. Fără punct.
— „Nu plec din cauza banilor. Plec pentru că îi dai mereu altcuiva, nu mie. Iar eu stau la coadă pentru atenția ta. Mereu la final.”

Nu a venit niciun răspuns.

Dimineața a sunat Olga Petrescu.

— Ana, bună dimineața. — Vocea era lipicioasă, ca dulceața vărsată. — Andrei mi-a spus că ești la hotel. Ce rușine…

— Rușine e să mă sunați doar când aveți nevoie de bani — a răspuns Ana, așezându-se pe pat și trăgând cearșaful peste umeri. — Ce s-a întâmplat?

*

— Nimic. Doar m-am gândit… poate te-ai liniștit. Să vorbim omenește. Nu sunt dușmanul vostru, Anuța. În viață se întâmplă de toate…

— Vom vorbi omenește când, într-o zi, mă veți suna nu cu „ajută-mă”, ci cu „ce mai faci”.

— Ești foarte mândră. Independentă. Așa… rece.

Ana a zâmbit strâmb.

— Iar dumneavoastră, ca de obicei, cu un compliment subtil. La revedere.

În a treia zi, Ana a intrat într-o bijuterie. Nu pentru un inel. Doar pentru ea. Și-a cumpărat cercei mici de aur — exact genul pe care viitoarea soacră i-ar fi numit „ieftinături”.

S-a privit în oglindă. Fără machiaj. Cu cearcăne. Adevărată.

Libertatea nu arată întotdeauna lucios.

— Nu înțelegi, Ana, nu-ți cerem banii pentru totdeauna! — Andrei frământa nervos un șervețel. — E doar… un împrumut. O lună. Două, maxim.

Stăteau într-o cafenea de lângă un centru comercial. Multă sticlă, mulți oameni și zero intimitate.

— Un împrumut — a încuviințat Ana. — Ca la fratele tău. Ca la cafeneaua mamei tale. Am mai trecut prin asta.
— Ea nu e veșnică! — a izbucnit el. — Tensiune, nervi, medici… vrei să facă un atac?
— Dar eu nu pot? — l-a întrerupt calm. — Eu pot fără somn, fără odihnă, fără sprijin?

Andrei a tăcut. Afară, o femeie în vârstă cu un câine scotocea într-un coș de gunoi. Ana a înțeles brusc: oamenii cărora le lipsește mereu ceva se recunosc imediat.

— Nu am nimic împotriva familiei, Andrei. Am ceva împotriva faptului că, de fiecare dată, îmi pui viața pe altarul datoriilor altora.
— Iar ironii! Eu măcar fac ceva!
— Ce anume? — a întrebat ea încet. — Cine plătește creditul? Cine duce totul?

L-a privit astfel încât el nu a mai îndrăznit să spună nimic.

*

— Nu voi da bani, Andrei — a spus Ana liniștit. — Nici împrumut. Nici „doar puțin”. Nici „ultima oară”. Nu mai particip la asta.

El a privit-o mult timp, ca și cum ar fi căutat o fisură. Dar era doar oboseală și claritate.

— Deci s-a terminat?
— Da. Pentru că se termina de fiecare dată când nu mă alegeai pe mine.

— Ai devenit rece. Înainte nu ai fi plecat.
— Nu. Înainte aș fi rămas. Și asta a fost greșeala mea.

— O să regreți — a aruncat el. — Banii se termină.
— Și viața trăită cu sentimentul că ești folosit se termină — a răspuns Ana. — Și exact asta s-a încheiat acum.

O săptămână mai târziu a depus actele pentru recalcularea creditului — deja fără Andrei. I-a fost frică. Dar, pentru prima dată, a fost corect.

El scria. Implora. Se enerva.
Ana citea. Și nu răspundea.

*

Olga Petrescu a sunat încă o dată:
— Distrugi familia.
— Nu. Am încetat să o finanțez.

Primăvara, Ana a zburat în Grecia. Singură. Cu o carte, soare și o liniște neașteptată în interior. Lumea nu se prăbușea fără intervenția ei.

Într-o seară a venit ultimul mesaj:
„Mi-am găsit un job normal. Mama vinde apartamentul. Ai avut dreptate.”

Ana a șters conversația.

Toamna a semnat un contract pentru o nouă funcție și a purtat acei cercei. În oglindă era o femeie care nu mai explică de ce are dreptul la propria viață.

Uneori libertatea nu vine ca o sărbătoare.
Uneori vine ca liniștea de după un zgomot lung.

Și în acea liniște, Ana a rămas, în sfârșit, cu ea însăși.