— Nu pleci nicăieri! Crăciunul e acasă! Și punct — a declarat soțul.

Când Ana a aruncat oala în chiuvetă, zgomotul metalic a răsunat atât de tare încât până și pisica de sub masă a tresărit. Aburul apei încă fierbinți i-a izbit fața, iar Ana, oftând greu, și-a sprijinit palmele pe marginea chiuvetei. Degetele îi tremurau. În stomac simțea un nod neplăcut — exact acolo unde parcă se adunaseră aceleași produse cumpărate aproape automat: maioneză, mezeluri, mazăre. Crăciunul era la doar câteva zile distanță, iar ea intra din nou în ritualul impus de ani de zile, ca și cum nu ar fi avut, de fapt, nicio alegere.

— La naiba… — a șoptit și s-a întors brusc spre ușă. — Maaaarc!

Din sufragerie s-a auzit un oftat iritat, apoi pași. Marc a apărut în bucătărie cu laptopul sub braț, purtând tricoul acela pe care Ana îl ruga de doi ani să-l arunce.

— Iar? — a întrebat-o îngrijorat. — Ce s-a întâmplat?

Ana a tresărit ușor, s-a așezat la masă și i-a făcut semn spre scaunul din față.

— Așază-te. Trebuie să vorbim.

— Ai o față de parcă te pregătești să depui actele de divorț — a încercat el să glumească, dar zâmbetul i-a ieșit forțat.

Ea a făcut o pauză, apoi a spus calm, dar ferm:

— Nu vreau să petrec Crăciunul acasă.

*

Marc a clipit, de parcă nu ar fi auzit bine.

— Unde atunci? La părinți? La țară? La prieteni?

— Niciuna dintre variante. Sunt… sătulă să trăiesc în cerc, Marc. Sătulă de ani întregi în bucătărie, de aceleași toasturi, aceleași emisiuni la televizor, de a mă preface că sunt fericită când, de fapt, vreau doar… măcar o dată să simt că viața se schimbă.

A expirat încet, privindu-o ca și cum ar fi încercat să vadă înăuntrul ei.

— Și ce propui?

— Să plecăm. — Ana s-a aplecat înainte, ochii îi străluceau ușor. — La munte. Am găsit un pachet. Mai sunt locuri. Plecăm pe douăzeci și doi, ne întoarcem după sărbători. Zăpadă curată, aer proaspăt, mâncare normală. Măcar un Crăciun fără toate astea… — a făcut un gest spre frigider.

Marc a zâmbit pentru prima dată după multe ore.

— Vorbești serios?

— Absolut.

S-a lăsat pe spate pe scaun, și-a frecat ceafa, ca și cum ar fi reluat totul de la zero.

— Și cât costă?

Ea i-a spus suma. El a fluierat, dar nu indignat — mai degrabă surprins că, în sfârșit, își permiteau ceva pentru ei.

— Păi… avem banii ăștia — a spus. — Pentru asta am economisit.

Ana a oftat ușurată.

— Deci mergem?

El a zâmbit încet.

— Mergem.

Ea a râs, întinzând mâna peste masă. El i-a prins palma și a strâns-o tare.

Era primul moment după mult timp în care Anei i s-a părut că totul chiar ar putea fi diferit.

Rezervarea a făcut-o a doua zi. Confirmarea a venit pe e-mail, iar Ana zâmbea ca o școlăriță. Își imagina deja zăpada, căciulile pe capetele oamenilor, râsetele lângă șemineu, mirosul de vin fiert… Se vedea pe sine altfel — nu femeia care duminica taie salată singură, în timp ce soțul ei încearcă să recupereze munca.

Dar apoi a venit duminica.

*

Exact la ora zece dimineața — ora apelului de la Maria. Ana, ca de obicei, voia să se strecoare liniștită spre bucătărie, dar a rămas prinsă în baie. Când s-a întors, Marc stătea deja pe canapea cu telefonul în mână, iar fața lui era rigidă, tensionată.

— Mamă… stai puțin… ascultă-mă… — încerca mereu să se strecoare în torentul de cuvinte de la celălalt capăt. — Am vrut doar să schimbăm puțin atmosfera… Da, amândoi… La munte… Da, pe pârtii…

Ana stătea în pragul ușii și simțea cum în ea se ridică o presimțire lipicioasă și grea.

— Mamă, nu te abandonează nimeni… — vocea lui Marc era joasă și obosită.

Când apelul s-a încheiat, a pus telefonul pe masă, de parcă se temea să nu-l spargă, și-a trecut palmele peste față și a tăcut mult timp.

— Ea… — a spus în cele din urmă. — Este supărată.

Ana s-a apropiat încet și s-a așezat lângă el.

— Din ce motiv?

— Spune că Crăciunul e o sărbătoare de familie. Și că nu o putem lăsa singură.

Ana a oftat.

— Nu e singură. Are o mulțime de oameni în jur.

— Anul ăsta toți pleacă…

— Serios? — nu și-a putut ascunde sarcasmul. — Și doar noi trebuie să fim aici, altfel se prăbușește Crăciunul?

*

El a privit-o vinovat.

— Ana, îi este greu. Știi asta.

— Una e să-ți fie greu. Alta e să manipulezi.

— Nu spune asta — și-a aranjat tricoul nervos. — E mama mea.

— Iar eu sunt soția ta.

S-a lăsat tăcerea.

— Vrea să petrecem Crăciunul împreună. La ea sau la noi — a spus el încet.

— Adică, din nou, totul ca de obicei.

A dat din cap.

Ana s-a ridicat și a început să se plimbe prin cameră, simțind cum tensiunea i se adună în umeri.

— Totul e deja rezervat — a spus ea. — Nu putem anula pur și simplu.

— Spune că e scump. Că irosim banii.

Ana s-a oprit brusc.

— Banii ei îi cheltuim? Sau pe ai noștri?

— Ana…

— Nu. Răspunde clar. Noi muncim, noi economisim, noi decidem. Așa e?

— Da, dar… ea își face griji.

Ana a râs scurt, nervos.

— Desigur că își face griji. Vrea să te simți vinovat. Și tu… ca de obicei… să faci „ce trebuie”.

*

Marc a tăcut mult timp, apoi a spus apăsat:

— Ana, hai să amânăm. Petrecem Crăciunul cu mama mea, iar apoi, spre sfârșitul săptămânii, mergem undeva. Mai ieftin. Mai simplu. Tot ne odihnim.

A simțit cum totul din interiorul ei se prăbușește încet, ca și cum cineva ar fi tăiat un fir subțire.

— Adică… ceea ce ne dorim noi e mereu pe locul doi?

— Nu asta am vrut să spun.

— Dar exact asta faci.

Următoarele două zile au trecut în tăcere. Aproape că nu și-au vorbit: el — vinovat, ea — goală și epuizată. Amândoi evitau discuțiile, știind unde ar duce orice ceartă.

În a treia seară, Ana a pornit laptopul. A deschis rezervarea. Cifrele parcă ardeau pe ecran. A apăsat „Sună”.

— Bună ziua, aș dori să anulez o rezervare.

Operatorul a explicat condițiile, penalizările, a confirmat numele.

— Da — a spus Ana calm. — Anulați una. Pe numele Marc Ionescu.

Clic.

A închis laptopul și abia atunci l-a observat pe Marc în pragul ușii. Era palid.

— Ce… ce ai făcut?

Ana s-a întors încet spre el.

— Am găsit un compromis. Unul pe care tu nici măcar nu ai încercat să-l cauți.

— Ana… te rog… spune-mi că glumești…

— Plec singură — a spus ea liniștit, aproape rece. — Tu vei petrece Crăciunul cu mama ta. Veți găti mâncărurile obișnuite, veți privi la televizor și veți face totul așa cum îi place ei. Iar apoi — atenție — cu banii returnați pentru rezervarea ta, plus economiile noastre… îi veți cumpăra un sejur la sanatoriu. Acelul. Pentru două săptămâni.

Marc o privea ca și cum ar fi devenit o străină.

*

— Nu poți… să pleci singură…

— Pot. Și o voi face.

— Dar… trebuia să mergem împreună…

— Trebuia. Dar circumstanțele s-au schimbat. Tu ai făcut alegerea ta. Eu — pe a mea.

Nu a țipat. Nu a plâns. Doar a pus puncte acolo unde el lăsa puncte de suspensie.

Fața lui a tresărit.

— Ana… asta nu e corect…

— Incorect este ca niște adulți să nu poată trăi propria viață. Iar ceea ce fac acum e o încercare de a salva măcar ceva.

— Ce anume?

Ea a zâmbit nervos.

— Familia noastră, Marc. Până nu e prea târziu.

El a privit-o mult timp. Apoi a cedat — și-a lăsat privirea în jos, umerii i s-au lăsat.

— Bine — a spus aproape în șoaptă.

Ana a încuviințat.

— Atunci așa va fi.

Iar înainte de a stinge lumina, a adăugat fără să se întoarcă:

— Doar sper ca la următorul Crăciun să mai fie ceva de salvat…