Bătrânii meri de lângă gard tocmai înfloriseră în alb când Daniel a aflat de la Emma că, în acea seară, urmau să vină la ei mama ei, Helen, și sora ei, Clara. Casa îi aparținea lui: părinții o construiseră cu mâinile lor și o trecuseră pe numele fiului. Emma locuia acolo temporar, iar acum voia să-și aducă și rudele — spunea că doar pentru o lună, până se terminau reparațiile din apartamentul lor, inundat după spargerea unei conducte.

Îl sunase cu câteva ore înainte să ajungă. Vorbea repede, de parcă hotărârea fusese deja luată în numele tuturor: apartamentul lui Helen și al Clarei era inundat, nu aveau unde să stea, iar Daniel doar nu avea să le lase familia Emmei în stradă. El a întrebat de ce nu fusese anunțat mai devreme. Emma i-a răspuns că nu voia să înceapă o ceartă la telefon și l-a rugat să pregătească un pat. Daniel nu a făcut scandal, dar nici nu a promis nimic. În receptor se auzea deja zgomotul drumului, iar convorbirea s-a încheiat înainte să apuce să pună a doua întrebare.

Spre seară, o mașină s-a oprit la poartă. Din ea au fost scoase trei valize mari, cu roți — grele, cu colțurile tocite, deloc potrivite pentru o vizită scurtă. Helen a privit curtea, și-a oprit privirea asupra merilor și a foișorului înclinat, apoi a întrebat cât teren era acolo. Daniel i-a răspuns. Ea a dat din cap de parcă se gândea ce s-ar putea amenaja în locul liber și a remarcat că un singur proprietar nu putea să se descurce cu un teren atât de mare.

Fără să aștepte să i se arate camera, Clara și-a dus valiza sus și a ales dormitorul luminos de pe colț, cu două ferestre. Daniel i-a explicat că era o cameră de oaspeți, amenajată pentru o singură persoană. „Mi se potrivește”, a aruncat ea, cărându-și deja lucrurile înăuntru. Emma a tăcut. Între timp, Helen s-a plimbat prin casă, a aruncat o privire în bucătărie și a început să întrebe unde le-ar fi mai comod să-și țină lucrurile. La cină, Emma a repetat că tuturor le-ar fi mai ușor dacă ar locui împreună o vreme, iar Helen vorbea despre reparații de parcă termenul fusese deja stabilit și nu mai era nimic de discutat.

La masă, Helen și-a împins farfuria și a criticat tigaile vechi din fontă ale lui Daniel. El i-a spus că rămăseseră de la mama lui și încă își făceau treaba foarte bine. Helen i-a răspuns că morților nu le mai trebuia nimic, iar cei vii nu aveau de ce să care după ei asemenea greutăți. Daniel i-a cerut să nu vorbească despre mama lui pe tonul acela. În loc să-și ceară scuze, ea doar a zâmbit batjocoritor: cică el reacționa prea sensibil la niște vorbe obișnuite. Emma a schimbat subiectul, iar seara a continuat de parcă vorba jignitoare putea fi pur și simplu trecută cu vederea.

Dimineața, Daniel a descoperit că vesela fusese mutată în dulapul de jos, iar condimentele fuseseră aranjate pe alt raft. Helen i-a spus că așa era mai comod și că făcuse deja ordine. El i-a explicat calm că, înainte să schimbe ceva în bucătăria lui, trebuia să-l întrebe. Ea a răspuns că încercase să ajute și a adăugat că el ar fi putut să fie mai recunoscător. În aceeași zi, Clara a ieșit până la frigider purtând halatul moale pe care Daniel îl adusese dintr-o călătorie în toamna trecută. Când el i-a amintit că era al lui, ea a ridicat din umeri: halatul stătuse în dulap, deci nu era mare lucru. Daniel i-a cerut să nu-i mai ia lucrurile fără permisiune. Clara l-a făcut zgârcit, iar Emma a spus că nu merita să strice tuturor buna dispoziție din cauza unei certe atât de mărunte.

Ca vizita să nu se prelungească pe termen nedefinit, Daniel s-a oferit să cheme niște meseriași și să grăbească reparațiile. A explicat că specialiștii puteau să verifice apartamentul și să spună care era termenul real. Helen a refuzat categoric: aveau omul lor și nu voiau străini acolo. Când Daniel i-a amintit că Emma vorbise chiar ea despre o lună, Helen i-a răspuns că nu trebuia să se amestece în treburile familiei ei. Pentru ea era mai comod să lase lucrurile așa cum erau: să nu plătească pentru altă locuință și să nu se grăbească cu reparațiile, câtă vreme aveau la îndemână o casă spațioasă, cu bucătărie utilată și camere libere.

Seara, Helen a întins pe masă pliculețe de hârtie cu semințe de roșii și ardei. A arătat spre locul însorit de lângă gard și a spus că acolo vor pune o seră, iar răsadurile le va pregăti pentru primăvara următoare. Daniel s-a uitat la pliculețe: mai erau luni întregi până în martie, iar ele încă vorbeau despre o ședere temporară. Le-a amintit că terenul era al lui și că nu aveau voie să instaleze nimic fără acordul proprietarului. Emma a remarcat că roșiile nu deranjau pe nimeni. Daniel i-a răspuns că nu era vorba despre roșii, ci despre faptul că alții hotărâseră deja în locul lui cum urma să fie organizată casa lui.

În a cincea zi, Daniel s-a întors mai devreme decât de obicei, cu capul greu, și s-a oprit la poartă când a auzit vocea lui Helen venind de la fereastra deschisă. Vorbea la telefon, veselă și fără nicio grijă. La început, Daniel a prins doar câteva cuvinte despre cât de bine se instalaseră și ce casă spațioasă aveau. Apoi Helen a spus că nu fusese nicio inundație: vânduseră apartamentul încă de anul trecut, iar banii încasați îi investiseră la „Fondul Senin”. Li se promiseseră patruzeci la sută, vreme de jumătate de an plățile veniseră regulat, apoi firma dispăruse. Daniel a intrat în curte, a urcat pe verandă și a scos valizele din casă, împingându-le dintr-o smucitură până la prag.

Până dimineață, veți pleca din casa mea, altfel vă scot eu pe poartă, a răcnit Daniel, împingând dintr-o smucitură cele trei valize pe verandă…

Helen s-a întors atât de brusc, încât marginea perdelei i-a atins umărul. S-a uitat la valizele de lângă prag, apoi la Daniel.

— Ți-ai pierdut mințile de tot? a întrebat ea. Emma locuiește aici. Am venit la ea, nu la tine, la hotel.

— Emma poate locui aici câtă vreme ne dorim amândoi asta. Tu și Clara ați venit dintr-un motiv inventat și fără acordul meu. Nu te preface că trebuie să consider asta o vizită obișnuită.

Clara a coborât scările cu telefonul în mână. N-a întrebat ce se întâmplase: auzise ultimele cuvinte și s-a încruntat imediat.

— Lucrurile noastre sunt sus, a spus ea. Nu plec nicăieri acum.

— Atunci strânge-le și pune-le lângă celelalte.

— Daniel, oprește-te, a spus Emma. S-a așezat între el și mama ei, dar nu s-a uitat la el. Nu poți pur și simplu să dai oamenii afară în toiul nopții.

— Nu-i dau afară în stradă. Vreau să înțeleg ce anume mi-ați ascuns.

Helen a râs scurt, batjocoritor. Pliculețele cu semințe erau încă pe masă. Le-a adunat în palmă, de parcă urma să le ia cu ea, apoi le-a aruncat într-un sertar.

— Apartamentul a fost vândut, a spus ea. Am investit banii. Firma s-a închis. Ce vrei să auzi? Nu noi am făcut să se întâmple toate astea.

— Și inundația s-a întâmplat fără voia voastră? a întrebat Daniel. Sau ați inventat-o special, ca să nu încep să pun întrebări?

Helen a tăcut. Emma și-a trecut degetele de-a lungul marginii mesei.

— Mama mi-a spus că o să stea puțin la noi, până se lămuresc, a spus ea în cele din urmă. Știam că apartamentul a fost vândut. Despre bani nu mi-a spus tot.

Daniel a așteptat să continue. Emma și-a ridicat în sfârșit privirea.

— Știam că nu există nicio reparație după o țeavă spartă. Mama m-a rugat să spun că există. M-am gândit că, dacă îți explic totul de la bun început, o să refuzi.

— Nu te-ai gândit. Ai hotărât în locul meu.

— Mi-a fost teamă că nu vor avea unde să se ducă.

— Și de aceea ai hotărât că poți să mă minți?

Emma nu a răspuns. Helen a vorbit în locul ei:

— Eu am rugat-o. Nu face din asta o crimă. Avem necazuri, iar tu faci o scenă din cauza a două valize.

— Nu e vorba de două valize. Ați ales deja o cameră, ați mutat lucrurile prin bucătărie și ați discutat despre o seră. Aveați de gând să rămâneți aici cât vă convenea.

— Și dacă da? a întrebat Helen tăios. Emma e iubita ta. Noi suntem familia ei. Chiar îți pare rău să ne faci loc?

— Faptul că e loc nu înseamnă că puteți dispune de casa mea.

Helen și-a strâns buzele, dar de data asta nu a răspuns imediat. Clara s-a dus sus după valiza ei. A coborât-o cu greu, roțile lovindu-se de marginea fiecărei trepte.

— Și acum unde mergem? a întrebat ea, oprindu-se lângă ușă. Nu mai avem apartament.

— Trebuia să discutați asta înainte să veniți, a spus Daniel. Nu după ce v-ați cărat lucrurile înăuntru.

— Nu-ți cerem bani, a spus Helen. Doar să ne lași să stăm până găsim o soluție.

— Ați spus deja că reparațiile vor dura o lună. Acum aud că nu mai aveți deloc apartament. N-o să promit un termen pe care nimeni nu-l cunoaște.

Helen a pus valiza lângă celelalte, dar nu a apucat mânerul.

— Așa te porți cu mama iubitei tale?

— Așa mă port cu oamenii care au hotărât că pot înlocui acordul meu cu o minciună.

Emma s-a așezat pe un scaun. Părea obosită, dar nu i-a cerut mamei să-și ceară scuze și nici nu a spus că Daniel avea dreptate. În lunile trecute, îi era de ajuns să spună: suntem împreună, iar discuția se încheia de obicei. Acum, vorbele acelea nu mai ajutau.

Daniel și-a luat cheile mașinii din cui și le-a pus pe masă. A spus că le va duce într-un loc unde puteau să înnopteze, dacă găseau singure o cameră liberă și se înțelegeau cu gazdele. Nu le-a promis că le va plăti cazarea. Helen i-a răspuns că nu avea de gând să dea bani pe o noapte de cazare când casa avea destule dormitoare.

— Atunci sună pe cineva care vă poate găzdui, a spus el. N-o să mă cert cu voi dacă am sau nu o cameră liberă. Am. Dar asta nu înseamnă că vă aparține.

Helen și-a luat telefonul și s-a îndepărtat spre fereastră. La început a vorbit încet, apoi, iritată, a început să explice că aveau nevoie de un loc măcar pentru câteva zile. Daniel nu auzea răspunsul de la celălalt capăt. Helen și-a întrerupt interlocutorul de câteva ori, apoi a încheiat convorbirea și a pus telefonul cu ecranul în jos.

— Am o cunoștință, a spus ea. Ne poate primi pentru scurt timp. Dar nu chiar în seara asta. Trebuie să o întreb.

Clara s-a uitat la mama ei, de parcă aștepta să mai adauge ceva. Helen a format din nou numărul și, de data asta, nu s-a mai certat. A ascultat, a răspuns scurt și a notat adresa pe spatele unei chitanțe vechi.

Daniel nu le-a grăbit să coboare scările și nici nu le-a propus să uite ce se întâmplase. S-a întors în bucătărie, a strâns de pe masă semințele și farfuriile rămase de la cină. Emma a venit după el.

— N-am vrut să se ajungă aici, a spus ea.

— Dar ai făcut în așa fel încât să nu mai pot hotărî singur.

— Mama a spus că au o soluție de rezervă. Am crezut că era vorba de câteva zile.

— Atunci de ce ai spus că reparațiile vor dura o lună?

Emma a tăcut, apoi a răspuns încet:

— Pentru că așa era mai simplu.

Daniel a pus farfuria în chiuvetă. Nu ridicase vocea. Asta nu făcea răspunsul ei mai ușor de acceptat.

— Vreau să-ți strângi lucrurile, a spus el. Nu pentru că vreau să te pedepsesc. Nu mai pot trăi ca și cum ai avea dreptul să hotărăști în locul meu și să-mi spui abia după ce totul e deja aranjat.

Emma s-a uitat la el, apoi la geanta ei de lângă scări.

— Vrei să plec și eu?

— După ce mi-ai spus, nu mai vreau să locuim împreună. Ce se va întâmpla cu noi mai departe nu pot hotărî acum.

Emma a dat din cap, dar n-a spus nimic. Apoi a urcat în cameră. Helen a urmărit-o cu privirea și a vrut să spună ceva, dar Emma a închis ușa în urma ei.

În noaptea aceea, nimeni n-a dormit liniștit. Helen și Clara au rămas în camera de oaspeți, fiindcă n-avea niciun rost să plece la întâmplare în toiul nopții. Valizele lor au rămas lângă intrare. Daniel a încuiat ușa peste noapte și a păstrat cheile la el, în loc să le pună în cârligul obișnuit de pe hol.

Dimineața, cunoștința lui Helen a confirmat că putea să le găzduiască pentru câteva zile. Daniel le-a ajutat să ducă valizele la mașină. Helen i-a mulțumit nu pentru ajutor, ci cu o politețe rece, de parcă îndeplinise o obligație neplăcută. Clara și-a ferit privirea. Niciuna dintre ele nu și-a cerut scuze pentru povestea inventată.

Emma a ieșit ultima. Purta o jachetă și avea în mâini două genți și un dosar cu acte. A spus că va sta la mama ei până găsește o cameră doar pentru ea. Daniel i-a întins cheia casei.

— Las-o aici, te rog.

Emma i-a pus cheia în palmă. Și-a oprit privirea asupra ușii, dar nu i-a cerut să-i mai dea timp să se răzgândească.

Când mașina a plecat, Daniel a dus în cameră geanta Emmei care rămăsese și a pus-o lângă perete. Casa era din nou liniștită, dar nu mai era liniștea de dinainte, pe care o umplea așteptând să-i audă pașii.

Spre seară, a luat pliculețele cu semințe din bucătărie și le-a aruncat la gunoi. În hol a rămas un singur chei în cârlig — al lui.