Sofia a parcat BMW-ul negru în fața porții casei de la marginea orașului și a tras adânc aer în piept. Ziua fusese epuizantă până la limită: o ședință interminabilă cu auditorii, rapoarte urgente pentru tatăl ei, o discuție tensionată cu banca despre creditul pentru extinderea centrului logistic. Tot ce își dorea acum era un pahar de vin roșu sec, un duș fierbinte și liniște. Multă liniște.

— Marco, am ajuns acasă — a spus cu voce tare, scoțându-și sacoul și lăsând geanta pe băncuța din hol.

Nu a primit niciun răspuns. Doar o voce înfundată venea din birou; ușa era întredeschisă. Sofia a pășit pe vârfuri, gândindu-se să-l surprindă cu o glumă sau un sărut pe furiș. S-a oprit însă brusc când și-a auzit propriul nume.

— …da, mamă, a mușcat momeala — vocea lui Marco nu semăna deloc cu cea pe care o știa: rece, seacă, calculată. — A spus că vrea să-ți facă un cadou. Îți dai seama? O casă în afara orașului. Cea de lângă lac, ți-o amintești?

Din telefon s-a auzit un râs calm, satisfăcut.

— Perfect. Să o cumpere. Dar ai grijă: pune casa pe numele tău de la început. Și grăbește divorțul, Marco. Cât mai aștepți?

Sofia a încremenit. În interior, parcă cineva a oprit brusc sunetul lumii. Inima îi bătea atât de tare, încât îi vuia în urechi.

*

— Așteaptă, mamă, imediat… — Marco a atins ecranul nervos. N-a nimerit. Sau n-a închis complet apelul. Sofia nu știa exact ce se întâmplase. Știa un singur lucru: auzise totul.

S-a întors încet în hol, și-a scos telefonul și, într-o liniște ireală, a înregistrat un mesaj vocal pentru avocata ei:

— Elena, trebuie să ne vedem urgent. Mâine. Depun cerere de divorț. Și încă ceva: securizează toate bunurile. Chiar acum.

A doua zi dimineață, Marco a găsit-o pe Sofia bând cafea în bucătărie. Stătea dreaptă, cu machiaj impecabil și o privire rece, distantă.

— Bună dimi… — a început el, dar ea a ridicat mâna.

— Nu e nevoie. Am auzit totul. N-ai închis apelul.

— Ce? Tu… ai înțeles greșit — vocea lui a tremurat. — Sofia, te rog…

— Destul. Sunt o femeie adultă. Iar tu ești un laș. Depun cererea de divorț. Azi. Și azi pleci din casa asta.

Când Marco și-a dus lucrurile în apartamentul mamei sale, la periferia orașului, Isabel l-a întâmpinat cu o expresie de triumf prost ascuns.

— E gata? — a întrebat, strângând buzele.

— Nu — a răspuns el sec. — Totul a mers prost. A depus cererea înainte. Avocații spun că nu voi primi nimic.

— Nimic?! — vocea lui Isabel a devenit stridentă. — Dar stabiliserăm totul! Trebuia s-o convingi să treacă pe numele tău apartamentul, participațiile, mașina, bijuteriile!

Marco s-a lăsat greu pe un scaun și și-a acoperit fața cu mâinile.

— Nu e cine credeam. E prea inteligentă. A documentat totul. A protejat totul. Știa… chiar înainte să ies din birou.

*

Isabel a înjurat, apoi a tăcut și s-a îndreptat brusc.

— Totul e din cauza tatălui ei. Trebuia să mergem prin el de la început. Să presăm, să manipulăm. E bătrân, depinde de ea. Fără Sofia, afacerea nu funcționează. Ar fi obligat-o. Dar tu, ca de obicei…

Marco a lovit masa cu pumnul.

— Ajunge! S-a terminat. Ea e necruțătoare. Totul e la notar. Nu mai am nimic. Nici măcar mașina — azi a plecat cu ea.

Isabel a tăcut. În privirea ei nu era vină. Doar calcul. Privirea unui prădător care își caută următoarea mișcare.

Sofia stătea în biroul tatălui ei, privind mâinile lui împreunate.

— Ești sigură că vrei să mergi până la capăt? În instanță? — a întrebat el. — El nu va primi nimic.

— Vreau să fie un exemplu, tată. Pentru toți. Nici Marco, nici mama lui nu vor mai încerca vreodată să trăiască pe seama mea. Iar pe viitor, nimeni nu se va mai atinge de banii mei.

— Și casa de la marginea orașului? — a întrebat cu grijă. — Aproape totul era pregătit.

Sofia a zâmbit ironic.

— O voi trece pe numele meu. Și o voi face casa mea. Fără musafiri. Mai ales cu numele Ricard.

Tatăl ei a încuviințat din cap.

— Sunt mândru de tine. Și nu uita: nu ești singură.

Sofia a ieșit din birou simțind o forță solidă în spatele ei. Nu era doar un divorț. Era un război. Și câștigase prima bătălie.

Dar Isabel nu avea de gând să renunțe.

*

Avocata lui Isabel a plecat la fel de brusc cum apăruse. Ușile liftului s-au închis și în aer a rămas o liniște grea.

Sofia s-a întors în biroul ei și abia acolo și-a permis să se lase în fotoliu. Isabel jucase totul pe o carte. Asta însemna că următoarea mutare avea să fie disperată… sau murdară.

Răspunsul a venit rapid.

Trei zile mai târziu, Elena a sunat fără ocolișuri.

— Sofia, avem noutăți. Fosta ta soacră a depus o sesizare anonimă la fisc. Susține că o parte din veniturile companiei au fost transferate în conturile tale personale.

Sofia a închis ochii.

— A înnebunit.

— Nu — a răspuns Elena calm. — E disperată. Și asta e în favoarea noastră. Avem toate rapoartele, auditurile și dovezile. Controlul nu va găsi nimic. Dar ne oferă baza pentru o acțiune în instanță pentru defăimare.

Controlul a durat două săptămâni și s-a încheiat cu un raport clar: nu s-au constatat nereguli.

În aceeași zi, Isabel a primit notificarea acțiunii în instanță.

În seara aceea, Marco a sunat. Pentru prima dată de la divorț.

*

— Sofia… te rog. Hai să vorbim.

— Vorbește.

— Mama mea a mers prea departe. Eu… nu am vrut asta.

— Și ce ai vrut? — a întrebat ea.

A urmat tăcerea.

— Vreau să se termine totul.

— Atunci spune-i să se oprească. Azi.

— Ea nu se va opri.

— Este alegerea ei — a spus Sofia calm și a închis.

O săptămână mai târziu, Isabel a fost chemată la audieri. Apoi din nou. Iar în cele din urmă, în fața instanței.

Procesul a fost scurt și dur. Amendă, cheltuieli de judecată, interdicția de a lua orice contact cu Sofia și familia ei, precum și constatarea oficială a tentativei de însușire ilegală.

În timp ce judecătorul citea sentința, Isabel stătea nemișcată. Fără lacrimi. Fără isterie. Cu privirea goală a cuiva care pierduse nu doar bani, ci putere.

O lună mai târziu, Sofia stătea lângă fereastra panoramică a casei sale de la marginea orașului, cu un pahar de vin roșu în mână. Lacul se întuneca încet, iar casa era cuprinsă de liniște.

*

— S-a terminat totul? — a întrebat tatăl ei la telefon.

— Da. Acum chiar s-a terminat.

Sofia a zâmbit reflexiei sale din sticlă. Calmă. Sigură. Liberă.

Marco a plecat din oraș câteva săptămâni mai târziu. Isabel a dispărut din viețile altora.

Iar Sofia a înțeles un lucru esențial:
adevăratele milioane nu sunt banii.

Sunt curajul de a auzi adevărul
și puterea de a închide ușa în urma lui.