— Acesta este pentru tine, Ana, din partea mea — a spus soacra, întinzându-mi cutia și zâmbind blând.

Cutiuța era mică, împachetată în hârtie roșie, lucioasă. Părea că înăuntru ar putea fi o carte sau un caiet subțire, dar era surprinzător de ușoară.

Ana și-a amintit de cadou abia a doua zi, când soțul ei și soacra au plecat la muncă. Helena nu își permitea lucruri scumpe — banii îi lipseau mereu. Anei i se părea chiar ciudat că fiul ei crescuse cu o mentalitate complet diferită în privința banilor: Martin era cumpătat, atent, uneori chiar zgârcit.

Tânărul cuplu locuia cu soacra de aproape trei ani. În tot acest timp, Ana o cunoscuse bine pe mama soțului ei, se obișnuise cu ea și privea viața de zi cu zi cu o anumită detașare. Relațiile din casă erau relativ liniștite. Nimeni nu se amesteca în viața celuilalt — și asta îi convenea pe toți. În trei ani, se adaptaseră unii la alții.

Martin strângea bani cu perseverență pentru avansul la creditul ipotecar și muncea mult. Ana era în ultimul an de facultate și încerca și ea să câștige ceva în plus. Dar nu existau bani pentru sărbători fastuoase.

Ana hotărâse să-și sărbătorească ziua în timpul zilei cu prietenele de la facultate, iar seara — într-un cerc restrâns de familie. Prietenele îi oferiseră mici atenții: obiecte pentru casă, o eșarfă frumoasă. Soțul, așa cum stabiliseră, îi dăruise un telefon nou. Cadoul soacrei rămăsese însă nedesfăcut.

Ana luă cutia roșie în mâini, dar, amintindu-și de o treabă importantă, o puse la loc pe raft.

Soacra i-a reamintit de cadou târziu în acea seară. La cină, o privea ciudat pe noră și făcea zgomot cu farfuriile.

— Ana, și? Cum ți s-a părut cadoul meu?

*

— Of, Helena, în toată agitația asta chiar am uitat de el. Bine că mi-ai amintit. Termin imediat cu vasele și mă uit.

Soacra a dat din cap și s-a uitat la fiul ei, care privea gânditor mâncarea din farfurie.

— Fiule, cum stați cu avansul pentru apartament?

— Nu prea bine, mamă. Am strâns puțin peste jumătate. N-ar fi trebuit să cumpărăm mașina din banii de la nuntă — sunt prea multe cheltuieli, probabil o voi vinde.

— Înțeleg — a spus ea, punând farfuria în chiuvetă și hotărând că nu e momentul să insiste.

Lui Martin nu îi mergea prea bine la noul loc de muncă și îl apăsa mult situația. Ana era și ea tot mai absentă. Mama ei o suna din ce în ce mai des, cerând ajutor sau bani împrumut. A doua zi, Ana trebuia să meargă la ai ei — de onomastică.

Martin urma să ajungă târziu acasă, așa că Ana a plecat singură. Drumul era lung — mai bine de o oră și jumătate dintr-un capăt al orașului în altul.

Încă dinainte de nuntă, Ana observase că se cunoscuseră într-un parc aflat exact la jumătatea distanței dintre casele lor. Să o conducă până la ușă și apoi să se întoarcă prin trafic devenise obositor pentru Martin — și atunci îi ceruse mâna.

Acum Ana trecea cu autobuzul pe lângă acel parc și zâmbea. Fuseseră vremuri bune. Fără griji.

Mutatul la părinții ei nu fusese o opțiune. În apartamentul mic cu două camere locuiau deja mama, tatăl, bunica și sora Anei. Așa că mutarea la soț fusese inevitabilă.

Întorcându-se acum în apartamentul în care crescuse, Ana a simțit o înțepătură ciudată — ca și cum nu s-ar fi întors acasă, ci ar fi venit în vizită.

Mama ei a întâmpinat-o la ușă, a zâmbit și a întins mâinile, gata să primească ceea ce fiica ar fi trebuit să aducă.

— Ai venit cu mâna goală?

Ana a ridicat din umeri.

*

— Te-am anunțat că nu pot căra un tort prin tot orașul. Ți-am trimis bani ca să cumpărați ceva.

— A, da… — a spus mama, ca și cum și-ar fi amintit atunci. — Atunci du-te repede, înainte să te dezbraci, și cumpără un tort. Bem un ceai.

Ana a clipit des. În loc de „La mulți ani, draga mea, vino la masă”, a înțeles brusc că o așteptaseră — dar nu pregătiseră nimic.

La supermarketul din apropiere a stat mult timp în fața raftului cu prăjituri. Nu voia să se întoarcă. Dar s-a adunat și, cumpărând tortul ei preferat, a revenit.

— E greu de tăiat, e un „Napoleon”!
— Da — a răspuns Ana calm. — Tortul meu preferat.
— Știu, draga mea. Dar cum se mănâncă?

Din camera surorii se auzeau voci. Cât timp Ana fusese la magazin, Laura își chemase prietenele.

— Laura are musafiri — a spus mama înainte.

Ana a văzut grămada de pantofi de lângă ușă.

— Puteai să nu chemi prietenele, stăteam în familie.
— Și ce dacă? Ziua ta a trecut deja — a ridicat din umeri mama. — Te-ai supărat?

— Eu? — Ana n-a mai rezistat. — Mi-am petrecut ziua așa cum am vrut, ți-am trimis bani și am venit. Oricum, seara sunteți toți împreună.

— Nu ne-am supărat — a intervenit tatăl, închizând fereastra. — Noi am sărbătorit alaltăieri. Azi… doar ceai.

Ana a pus tortul pe masă în tăcere. În interiorul ei nu era exact supărare, ci o înțelegere lentă și grea: nu o așteptau ca sărbătorita zilei, ci ca pe o resursă. Ca pe o comoditate. Ca pe un portofel pe picioare.

Târziu în noapte, întorcându-se acasă, Ana și-a amintit brusc de cutia roșie. De cadoul care stătea încă neatins pe raft. Pentru prima dată în acea zi, a simțit o neliniște vagă — discuțiile despre bani și apartament veniseră prea la timp.

Ana a intrat în apartament, a aprins lumina și a luat cutia. Capacul s-a deschis ușor.

Și în acel moment Ana a înțeles că acest cadou nu avea nimic de-a face cu ziua ei de naștere…

*

Înăuntru nu era nici felicitare, nici panglică. Doar o foaie împăturită cu grijă, așezată pe fundul cutiei.

Ana a desfăcut-o încet.

Scrisul era ordonat, sigur — al cuiva obișnuit să-și cântărească dinainte cuvintele.

„Ana.
Înțeleg că acum nu vă este ușor, ție și lui Martin. Banii se câștigă, dar timpul trece. Eu nu mai întineresc, iar voi trebuie să vă gândiți la viitor. De aceea am decis să ajut — serios.

Sunt dispusă să contribui la avansul pentru apartament. Dar cu o condiție.
Imobilul trebuie trecut astfel încât toți să fim liniștiți.

Detaliile le discutăm.
Helena.”

Ana a citit biletul de două ori. Apoi încă o dată.

Nu era nicio sumă. Nicio urare. Nici măcar cuvântul „cadou”.

S-a așezat pe marginea canapelei și abia atunci și-a dat seama că respira prea superficial. În minte îi reveneau frânturi de la cină: întrebările despre bani, privirea către fiu, acea tensiune reținută.

— „Să fim cu toții liniștiți…” — a repetat în șoaptă.

Sună aproape grijuliu. Aproape familial. Dar prețul era clar.

Ușa s-a deschis — Martin se întorsese. Obosit, cu umerii lăsați, și-a scos geaca și a întrebat:

— Ai ajuns? Cum a fost la ai tăi?

Ana i-a întins foaia fără un cuvânt.

*

A citit-o, s-a încruntat, a citit-o din nou, mai lent.

— Vrea să ajute — a spus într-un final. — E bine, Ana. Chiar avem nevoie de bani.

— Cu o condiție — a răspuns ea calm. — Știi care.

Martin a lăsat privirea în jos.

— Coproprietate. Sau măcar o cotă. Mama se teme că va da bani și va rămâne cu nimic.

Ana s-a apropiat de fereastră. Orașul nocturn strălucea cu lumini străine.

— Martin — a spus încet. — Asta nu e teamă. E control.

S-a lăsat liniștea.

— O iei prea personal. Nu e o străină.

Ana s-a întors spre el.

— Dar eu? — a întrebat fără reproș. — Ce sunt eu în toată schema asta?

Martin a oftat.

— Hai măcar să vorbim. Nu pierdem nimic.

Ana a dat din cap, încet.

— Bine. Să vorbim.

În seara următoare, Helena a fost neobișnuit de amabilă. A făcut ceai, a scos biscuiți, vorbea calm, măsurat.

— O fac pentru voi — repeta ea. — Ca să nu fie apoi supărări. Viața e lungă, se pot întâmpla multe.

*

Ana a ascultat în tăcere. Apoi a pus biletul pe masă.

— Sunt de acord — a spus.

Helena s-a însuflețit, Martin s-a îndreptat.

— Dar cu o condiție — a adăugat Ana.

— Care? — a întrebat soacra, atentă.

— Nu e un cadou. E o înțelegere. Totul la notar. Cu posibilitatea returnării sumei. Fără cote. Fără domiciliu. Fără „suntem familie”.

În bucătărie s-a lăsat tăcerea.

— Nu ai încredere în mine? — a întrebat Helena încet.

Ana a privit-o direct în ochi.

— Am încredere în mine.

— Crezi că sunt calculată? — a venit următoarea întrebare.

Ana a zâmbit ușor.

— Nu. Doar că nu mai sunt naivă.

A trecut o săptămână. Subiectul „ajutorului” nu a mai fost adus în discuție. Helena a devenit politicoasă și distantă. Martin — gânditor.

Iar Ana, pentru prima dată după mult timp, a simțit ușurare. Ca și cum ceva din interiorul ei s-ar fi așezat, în sfârșit, la locul lui.

Cutia roșie a rămas goală.

Dar ea știa deja adevăratul preț al acelui „cadou”.
Și era recunoscătoare că nu îl acceptase.