Sebastian ridică paharul cu vin spumant atât de sus, de parcă urma să ciocnească cu candelabrul.
— Prieteni, a venit momentul să spun adevărul! — vocea lui a bubuit în microfon, iar sala restaurantului a amuțit. Aniversarea Quanta-VR fusese un succes: investitori, presă, baloane aurii sub tavan. — Soția mea, Eleonora, este departamentul meu tehnic și menajera într-o singură persoană! Am ținut-o încuiată acasă, să nu se distragă cu prostii, iar ea acolo scrie cod și ține casa în ordine. Perfect, nu?

Sala a izbucnit în râs. Cineva a aplaudat, altcineva a fluierat aprobator.
Eleonora stătea lângă perete, într-o rochie neagră, cu părul strâns impecabil. Fața ei nu s-a clintit. Îl privea pe soț ca și cum ar fi calculat ceva foarte important în minte — rece, precis, fără emoții. Apoi s-a întors și a ieșit pe ușa de serviciu.
Nimeni nu a observat cum degetele ei s-au strâns într-un pumn.

Casa fusese cumpărată cu douăzeci de ani în urmă — cu banii ei. Un conac cu trei etaje, stucaturi și ferestre înalte. Sebastian îl numea „cuibul nostru de familie”, deși înainte să o cunoască locuise într-o garsonieră închiriată la marginea orașului și plătea rate pentru o mașină second-hand.

Eleonora s-a întors de la eveniment la unsprezece și jumătate. A intrat încet în birou, a aprins lampa și s-a așezat la masă. A scos telefonul.
— Trebuie să pregătim o concediere — i-a spus avocatului fără salut. — Până mâine dimineață. Toate brevetele pe numele meu, blocați accesul la conturi, reziliați contractul. Casa este a mea, documentele sunt la mine. Veniți cu securitate la ora opt.
— Sunteți sigură?
— Am adunat dovezi timp de trei ani — a răspuns Eleonora calm. — Doar așteptam să depășească definitiv orice limită.

Sebastian a coborât în bucătărie la opt și jumătate, în pantaloni de casă și un tricou lălâu. Eleonora stătea la masă într-un costum sobru, cu o ceașcă de cafea, dreaptă ca o linie de cod.
— De ce ești trează așa devreme? — a căscat el, deschizând frigiderul.
— Aștept niște oaspeți.
— Ce oaspeți…?

*

S-a auzit soneria.

Eleonora a deschis ea însăși ușa. În hol au intrat trei persoane: un bărbat cu o mapă de piele și doi agenți de pază în costume negre.
Sebastian a încremenit cu un carton de suc în mână.
— Ce se întâmplă?

Avocatul i-a întins documentele.
— Domnule Sebastian, sunteți revocat din funcția de director executiv al Quanta-VR. Contractul a fost reziliat pentru utilizarea necorespunzătoare a fondurilor companiei. Toate drepturile și brevetele au fost transferate pe numele doamnei Eleonora.

Sebastian privea hârtiile ca și cum ar fi fost scrise într-o limbă străină.
— E o nebunie. Eleonora, ce naiba faci?
— Și mai este ceva — a continuat avocatul calm. — Acest conac aparține doamnei Eleonora de peste douăzeci de ani. Vă aflați aici ilegal. Aveți o oră la dispoziție să părăsiți proprietatea.

Fața lui Sebastian s-a înroșit.
— Ai înnebunit de tot?! Asta e CASA MEA! FIRMA MEA! Zece ani am crescut-o, am adus clienți, am semnat contracte!
— Zece ani ai primit salariu pentru că vorbeai frumos — a spus Eleonora încet, dar fiecare cuvânt tăia ca sticla. — Dar firma este a mea. Casa este a mea. Banii sunt ai mei. Tu ai fost doar o față convenabilă pentru negocieri.

— Sunt SOȚUL tău!
— Asta nu e o funcție.

A făcut un pas spre ea, dar agenții de pază s-au interpus imediat.
— Știți cu cine vorbiți?! Vă concediez pe toți!
— Nu veți concedia pe nimeni — a spus calm unul dintre agenți. — Nu mai aveți acest drept. De fapt, nu mai aveți niciunul.

Sebastian s-a întors spre soția lui. Îi tremurau mâinile.
— Fără mine ești nimeni! Cine va vorbi cu tine? Cine va semna contractele? Nici măcar nu poți privi oamenii în ochi, eu făceam totul pentru tine!

Eleonora a pus ceașca jos, încet.
— Nu ai făcut niciodată nimic pentru mine, Sebastian. Ai făcut totul în locul meu. De fiecare dată când deschideam gura, mă întrerupeai. Mă corectai. Le explicai altora ce „voiam de fapt să spun”. Și am înțeles că era mai simplu să tac și să muncesc. Iar tu ai decis că sunt doar un șoarece cenușiu care știe să scrie cod.

*

— Te-am scos din noroi!
— Nu — l-a privit astfel încât camera s-a răcit. — Eu te-am scos pe tine. Erai un manager de nivel mediu, plin de datorii, când ne-am cunoscut. Ți-am dat statut, salariu și dreptul de a vorbi în numele companiei. Conduceai cu banii mei, locuiai în casa mea, purtai costume plătite de mine. Și ai confundat toate astea cu propriul tău geniu.

— O să regreți! — a strigat el. — O să rămâi singură! Nimeni nu va lucra cu tine! Toți cred că eu am inventat totul!
— Să creadă — Eleonora și-a luat geanta. — Nu am nevoie ca toți să știe adevărul. E suficient ca tu să-l știi.

S-a îndreptat spre ieșire, dar Sebastian s-a repezit și a apucat-o de mână.
— N-ai niciun drept!

Un agent i-a prins încheietura și l-a imobilizat de perete — ferm, fără violență inutilă.
— Nu complicați lucrurile.

Eleonora s-a oprit în prag și s-a întors.
— Știi ce e cel mai înfricoșător, Sebastian? Nu sunt furioasă. Sunt obosită. Obosită să nu exist atunci când ești în cameră. Obosită să fiu invizibilă în propria mea viață. Iar când ieri m-ai numit menajeră în fața tuturor, am înțeles — s-a terminat. Nu te mai compătimesc.

— Tu… mă compătimeai?
— Da. De fiecare dată când îmi furai ideile. Când prezentai munca mea drept a ta. Te compătimeam pentru că știam că nu ai nimic al tău. Nici talent, nici idei, nici bani. Doar vorbe frumoase. Am crezut că asta îți va fi suficient ca să te simți cineva. Dar ai vrut mai mult. Ai vrut să devin o servitoare. Ei bine, acum nu mai ai nici măcar asta.

A plecat.

Sebastian a rămas în mijlocul salonului cu o valiză la picioare. Agenții așteptau lângă ușă.
— Pot să iau măcar ceva? — a întrebat stins. — Un tablou sau…
— Nimic din această casă nu vă aparține — a răspuns avocatul. — Doar lucrurile personale.

Sebastian a privit în jur: ceasul antic, șemineul, canapeaua scumpă pe care își primea prietenii povestind cum „a construit un imperiu”.
S-a dovedit că nu construise nimic. Trăise pur și simplu într-un imperiu care nu era al lui — și a înțeles asta abia când ușa s-a închis în urma lui.

*

Ușa s-a închis încet. Prea încet pentru un om a cărui viață tocmai se prăbușise.

Sebastian stătea pe treptele conacului cu o singură valiză și o mapă cu documente. Aerul dimineții era proaspăt, aproape batjocoritor de vioi. Mașina de securitate aștepta — nu ca să-l ducă, ci ca să se asigure că pleacă. Și a plecat. Pentru că, pentru prima dată în viața lui, nu mai avea unde să se întoarcă.

S-a cazat într-un hotel ieftin de lângă șosea. S-a așezat pe pat și a privit peretele. Telefonul nu se oprea: mesaje, apeluri, mesaje vocale. Investitori. Jurnaliști. „Ce se întâmplă?” „E adevărat?” „Nu mai sunteți în companie?”
Nu a răspuns. Până seara.

Seara a apărut știrea.

„Fondatoarea Quanta-VR, Eleonora Blake, preia oficial conducerea după un audit intern. Directorul executiv Sebastian Morgan a fost revocat. A început o investigație.”

A citit titlul de zece ori.
Fondatoare.

Nu imagine. Nu soție. Nu „departament tehnic”.

În aceeași noapte i-au fost blocate cardurile.

A doua zi nu a fost lăsat să intre în birou. Fata de la recepție — aceeași căreia îi făcea cu ochiul cândva — nici nu și-a ridicat privirea.
— Îmi pare rău, domnule. Nu aveți acces.

Domnule.

A încercat să o sune pe Eleonora. O dată. De două ori. De zece ori. Telefonul era închis.

Între timp, ea stătea în sala de ședințe de la etajul douăzeci și trei. În fața ei — consiliul de administrație, ecrane, cifre, grafice. Și liniște. Aceeași liniște în care înainte dispărea.
Acum — nu.

— Așadar — a spus Eleonora calm — versiunea 4.7 va fi gata în șase săptămâni. Echipa a reproiectat arhitectura. Ce bloca proiectul până acum a fost eliminat.

— De ce nu s-a făcut mai devreme? — a întrebat precaut un investitor.

*

Nu a zâmbit.
— Pentru că înainte deciziile erau luate de cineva care nu înțelegea produsul.

Nimeni nu a râs. Nimeni nu a obiectat.

După o lună, numele lui a încetat să mai fie asociat cu firma. După două, presa a început să publice investigații: capturi de ecran, contracte, transferuri. Tot ce adunase Eleonora timp de trei ani a ieșit la lumină fără isterii, fără țipete. Doar fapte.

Sebastian a acordat un interviu. Apoi încă unul. Peste tot spunea același lucru:
— E o trădare. Doar se răzbuna. Eu eram creierul companiei.

Au încetat să-l mai invite.

Ultima oară s-au întâlnit întâmplător — la tribunal. El stătea pe bancă, slăbit, îmbătrânit. Ea era lângă fereastră, cu o mapă sub braț. Când ședința s-a încheiat, el a strigat:
— Eleonora.

Ea s-a oprit. L-a privit calm.
— Da?

— Ești mulțumită? — a întrebat răgușit. — Ai luat totul. Casa. Firma. Reputația. Pe mine.

Ea a clătinat din cap.
— Nu ți-am luat nimic, Sebastian. Pur și simplu am încetat să-ți mai dau ceea ce a fost mereu al meu.

A vrut să mai spună ceva. Nu a găsit cuvinte.

Șase luni mai târziu, Eleonora a cumpărat o casă nouă — mai mică, mai luminoasă, fără draperii grele și stucaturi. În birou era un birou mare și o fereastră spre grădină. Uneori, seara, simțea aceeași liniște care înainte o apăsa.
Acum era diferită. Era libertate.

La un forum de specialitate, un tânăr programator s-a apropiat de ea.
— Scuzați-mă… e adevărat că ați început singură?
Eleonora a zâmbit — pentru prima dată după mult timp.
— Nu — a răspuns ea. — Doar că mult timp am fost singură fără să fiu observată. Acum nu mai sunt.

Iar undeva, în alt colț al orașului, Sebastian privea ecranul telefonului pe care nu mai scria nimeni. Și abia atunci a înțeles: cel mai umilitor lucru nu a fost că a fost dat afară din casă.

Cel mai înfricoșător a fost să descopere că, fără ea, nu era cu adevărat nimeni.