Maria a primit cu recunoștință ceașca aburindă din mâinile soțului ei. Căldura porțelanului i-a încălzit plăcut degetele, iar aroma delicată de scorțișoară, amestecată cu mirosul intens al cafelei proaspăt preparate, a umplut instantaneu bucătăria casei lor de la marginea orașului cu o senzație de liniște și confort — atât de rară în ultima vreme.

— Mulțumesc, dragule — a șoptit ea, atingând cu buzele marginea ceștii de porțelan decorate cu mici trandafiri.

Daniel a zâmbit și i-a mângâiat ușor umărul:

— Doar pentru tine, iubito. Știu cât de mult îți place scorțișoara dimineața.

Chiar atunci a intrat în bucătărie Lidia, mama lui Daniel. O femeie înaltă, impunătoare, cu părul argintiu prins impecabil într-un coc sever, a aruncat o privire rece și evaluatoare asupra scenei matinale.

— Bună dimineața — a spus ea pe tonul ei obișnuit, distant. — Daniel, ai putea să-mi torni și mie o cafea?

— Sigur, mamă — a răspuns el imediat, turnând cafeaua într-o ceașcă identică, cu aceiași trandafiri.

Maria și-a așezat ceașca pe masă și s-a îndreptat spre frigider după lapte. În acele câteva secunde, Lidia s-a apropiat și și-a pus ceașca lângă cea a nurorii. Amândouă erau absolut identice — dintr-un vechi serviciu de porțelan moștenit de Daniel de la bunica lui.

— Maria, draga mea — s-a adresat soacra cu un zâmbet forțat —, ai putea să-mi dai zaharnița?

*

Întorcându-se la masă, Maria a luat mecanic ceașca cea mai apropiată — cea pe care a crezut-o a ei — și a băut câteva înghițituri înainte de a-i întinde zaharnița. Lidia a luat cealaltă ceașcă.

— Apropo — a adăugat ea, amestecând cafeaua cu o linguriță de argint —, diseară va veni notarul. În legătură cu testamentul tatălui tău, Daniel.

— Mamă, am mai discutat despre asta — a răspuns el obosit. — Vreau să trec casa pe numele Mariei. Este soția mea și are dreptul să locuiască aici.

Ochii Lidiei s-au îngustat.

— Tatăl tău ți-a lăsat casa ție. Doar ție. Și nu voi permite ca o străină să dispună de bunurile familiei…

— Mamă! — a întrerupt-o Daniel brusc. — Maria este soția mea de trei ani. Destul!

Aerul din bucătărie părea să se îngroașe. Maria a simțit cum i se urcă în gât greața bine cunoscută. Conflictele nesfârșite cu soacra ei o epuizau. Și-a terminat cafeaua și a ieșit din bucătărie, nevrând să participe la o nouă ceartă de familie.

Au trecut cincisprezece minute.

Maria stătea în sufragerie, răsfoind absent o revistă, când din bucătărie s-a auzit un sunet ciudat — un geamăt înăbușit, aproape un horcăit. O clipă mai târziu, s-a auzit zgomotul vaselor sparte.

— Daniel? — a strigat ea, ridicându-se de pe canapea.

Liniște.

*

Maria a alergat spre bucătărie și a încremenit în prag. Lidia zăcea pe podea, trupul ei fiind zguduit de convulsii. Spuma îi apăruse la colțurile gurii, iar ochii îi erau dați peste cap.

— Daniel! — a strigat Maria. — Daniel, repede!

El a intrat în fugă și, văzând-o pe mama sa, s-a aruncat în genunchi lângă ea:

— Mamă! Mamă, ce se întâmplă?!

— Sună la ambulanță! — Maria a apucat telefonul, dar mâinile îi tremurau atât de tare încât abia putea forma numărul.

După douăzeci de minute a sosit ambulanța, dar era deja prea târziu. Lidia a murit pe drum spre spital.

— Otrăvire — a spus medicul, completând documentele. — După simptome, este vorba de o substanță extrem de toxică. Ați observat ce a mâncat sau ce a băut înainte de criză?

Daniel s-a uitat pierdut la soția lui:

— Doar cafea… Toți am băut cafea.

— Cu ce era cafeaua? — a întrebat medicul.

— Cu scorțișoară — a răspuns Maria încet, iar în acel moment a fost străfulgerată de un gând îngrozitor.

Și-a amintit cum au încurcat ceștile. Cum băuse din cea care nu era a ei. Cum Lidia băuse cafeaua pregătită pentru ea.

Inima Mariei a început să bată nebunește. Oare…? Oare Daniel voia să o otrăvească?

*

— Maria, ai înnebunit? — vocea lui Daniel a tremurat, încărcată nu doar de indignare, ci și de teamă. — Cum poți măcar să te gândești la așa ceva?

Ea îl privea în tăcere. Prea multe coincidențe. Totul se legase prea perfect. Prea înfricoșător de logic.

— Nu vreau să cred asta — a șoptit ea. — Dar trebuie să aflu adevărul. Altfel o să-mi pierd mințile.

Daniel și-a trecut mâna peste față și s-a lăsat greu în fotoliu.

— Bine — a spus în cele din urmă. — Dacă tu crezi că sunt capabil de crimă, hai să mergem până la capăt. Îți jur: nu te-am otrăvit nici pe tine, nici pe mama mea.

A doua zi, poliția a venit în casă. Interogatorii, procese-verbale, priviri reci. Maria simțea cum fiecare pas pe coridor răsuna în interiorul ei. Își amintea iar și iar dimineața aceea: ceștile, scorțișoara, privirea Lidiei, zâmbetul ei prea calm.

Rezultatele expertizei au sosit după două zile.

— Otrava a fost într-adevăr în cafea — a spus anchetatorul, răsfoind dosarul. — Dar nu în scorțișoară.

Maria a tresărit.

— Atunci unde?

— În zahăr.

Lumea părea să se învârtă în fața ochilor ei.

— În zahăr…? — a repetat aproape în șoaptă.

*

— În zaharniță am găsit urme ale unei substanțe puternice. Doza era calculată cu precizie — letală pentru o persoană cu probleme cardiace.

Maria s-a așezat încet.

— Dar… zahărul îl folosea Lidia.

— Exact — a încuviințat anchetatorul. — Și totul indică faptul că ea însăși a adăugat otrava.

Răspunsul final a venit mai târziu, când notarul — același care trebuia să ajungă în acea seară — a predat poliției copii ale unor documente. Cu câteva săptămâni înainte de moarte, Lidia modificase în secret testamentul. Casa rămânea pe numele lui Daniel, dar cu o condiție: în caz de divorț de Maria, revenea în totalitate Lidiei.

Nu se așteptase ca fiul ei să se opună. Să-și aleagă soția.

Otrava fusese destinată Mariei. Dar în ultimul moment Lidia a ezitat? A greșit doza? Sau a fost prima care a pus zahăr în cafea?

Adevărul a rămas îngropat printre rândurile rapoartelor poliției.

Când totul s-a încheiat, casa a rămas goală. Maria și Daniel stăteau seara în aceeași bucătărie unde totul începuse. Pe masă se aflau două cești noi. Fără trandafiri.

— Iartă-mă — a spus Maria încet. — Pentru gândurile mele. Pentru suspiciuni.

*

Daniel i-a prins mâna.

— În locul tău aș fi gândit la fel — a răspuns el după o scurtă pauză. — Important este că acum știm adevărul.

Maria s-a uitat pe fereastră. Grădina era liniștită, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat vreodată.

— Nu mai vreau să trăiesc în casa asta — a spus ea. — Sunt prea multe fantome.

Daniel a dat din cap.

— Vom începe de la capăt. În alt loc. Fără secrete. Fără otravă. Fără frică.

S-a ridicat, a turnat cafeaua rămasă în chiuvetă și a îmbrățișat-o.

Iar aroma de scorțișoară — cândva caldă și liniștitoare — nu i-a permis Mariei mult timp să uite dimineața care le-a schimbat viața pentru totdeauna.