Eram convinsă că accidentul făcuse deja tot ce putea ca să mă distrugă. Operație după operație. Mirosul de dezinfectant impregnat în piele. Tavanele albe pe care le priveam ore întregi, în timp ce, dincolo de ferestre, viața continua — o viață în care nu mai părea să fie loc pentru mine. Credeam că acela era fundul prăpastiei. Că mai jos nu se poate.

M-am înșelat.

Nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru clipa în care Andrei, soțul meu, a ieșit din salonul de spital fără să mă privească. N-a spus nimic. A grăbit pasul pe coridor — iar chiar în fața ușii o aștepta ea. Amanta lui însărcinată, Bianca. Cu mâinile așezate pe burtă, cu o privire calmă, aproape administrativă. Așteptau ca ușa să se închidă în urma mea, ca și cum aș fi încetat deja să exist.

Nu trădarea în sine m-a distrus. Ci felul în care m-au șters din viața lor cu o ușurință înspăimântătoare. Ca și cum aș fi fost o greșeală corectată în sfârșit. Ca și cum corpul meu, imobilizat pe patul de spital, le-ar fi oferit justificarea perfectă. Și nu puteam face nimic. Eram prea slabă. Prea dependentă. Prea singură.

Au trecut luni.

Am învățat să trăiesc din nou — cu durerea, cu limitele, cu privirile celorlalți. Și exact atunci s-au întors. Nu cu scuze. Nu cu întrebări despre mine. Nu cu vreun strop de remușcare. Au venit pentru ceva concret. Rece. Calculat. Cu un plan bine pus la punct.

*

Aveau nevoie de singurul lucru care îmi mai rămăsese.

Casa mea.

Apartamentul pe care îl cumpărasem cu mult înainte să apară Andrei în viața mea. Locul în care fiecare perete îmi amintea de cine fusesem — puternică, independentă, sigură pe mine. Singurul spațiu în care încă eram o persoană, nu o problemă.

Stăteam în scaunul cu rotile, dreaptă, cu mâinile așezate pe genunchi. În interior totul tremura, dar nu am lăsat să se vadă. Vocea lui Andrei era nesigură, ca și cum el însuși simțea cât de josnic suna:

— Noi… ne mutăm. În apartament.

Îl numea „al nostru”. Se încurca în explicații. Căuta cuvinte care să facă situația mai puțin murdară. Privirea îi aluneca mereu spre picioarele mele — ca și cum ele ar fi fost argumentul final. Ca și cum dizabilitatea mea m-ar fi lipsit automat de dreptul la propria viață.

Bianca stătea lângă el. Își mângâia burta încet, demonstrativ. Sigură pe ea. Ca o învingătoare. Ca o femeie convinsă că lumea îi aparține deja.

Am simțit cum ceva se rupe în mine — pentru ultima oară. În loc de lacrimi, am tras aer adânc în piept și am întins mâna spre mapa de pe masă. Degetele îmi tremurau, dar gestul a fost precis. Am împins-o spre Andrei.

*

— Ce e asta? — a întrebat, fără să-și ascundă nerăbdarea.

— Tot ce aveți nevoie — am spus calm. — Actele. Documentele. Condițiile.

Am văzut cum tensiunea i se scurge de pe chip. Umerii i s-au relaxat. Aproape a zâmbit. Bianca s-a aplecat puțin înainte, iar în vocea ei se simțea un triumf abia mascat:

— Chiar ne dai apartamentul?

Am privit-o direct.

— Da — am răspuns. — Va fi al vostru. Dacă acceptați ultima condiție.

Andrei s-a încordat.

— Condiție? Ce condiție?

A început să răsfoiască actele. Repede. Nepăsător. Până a ajuns la ultima pagină. Atunci culoarea i-a dispărut din față. Degetele i s-au strâns pe foaie, mototolind-o.

— Ce… ce înseamnă asta? — a bâiguit.

Bianca a făcut un pas înainte, privind peste umărul lui. Zâmbetul ei sigur s-a clătinat.

Am ridicat privirea spre amândoi și am spus calm:

— Felicitări. Veți locui într-o casă care, legal, încetează să vă aparțină în ziua în care se va naște copilul vostru.

*

Tăcerea din cameră s-a îngroșat. Apăsătoare. Greoaie.

Andrei a recitit ultima pagină încă o dată. Apoi încă o dată. Buzele i s-au mișcat, ca și cum ar fi încercat să formeze o propoziție, dar vocea nu l-a ascultat. Bianca s-a îndreptat brusc, palma lipindu-se instinctiv de burtă.

— E o glumă — a șoptit. — Nu poți…

— Pot — am spus liniștită. — Și am făcut-o.

Andrei m-a privit fix.

— Ne-ai înșelat.

Am clătinat încet din cap.

— Nu. V-am dat exact ce ați cerut. Apartamentul. Doar că nu ați citit până la capăt.

S-a ridicat brusc, scaunul izbindu-se de podea.

— Ești în scaun cu rotile — i-a scăpat. — Nici măcar nu vei putea…

S-a oprit.

Pentru că exact atunci am apăsat butonul de pe cotieră. Roțile s-au pus în mișcare lin, iar eu m-am apropiat de masă. Încet. Sigur. Mult prea sigur pentru cineva pe care el îl credea frânt.

— Nu voi putea ce? — am întrebat. — Să mă apăr? Să semnez acte? Să vorbesc cu avocați, în timp ce voi erați ocupați cu trădarea?

Bianca a pălit.

— Andrei — a spus repede. — Nu putem locui acolo în condițiile astea. E periculos.

— E prea târziu — am răspuns. — Ați semnat acordul preliminar. Retragerea înseamnă încălcarea contractului. Penalități. Despăgubiri. Și încă un punct mic…

*

L-am privit pe Andrei.

— Te obligi la o pensie viageră pentru mine. Ca soț care și-a părăsit soția în perioada pierderii capacității de muncă.

S-a prăbușit înapoi pe scaun, ca și cum cineva i-ar fi luat brusc sprijinul.

— Ai plănuit totul — a șoptit.

— Nu — am spus încet. — Doar am încetat să vă mai protejez.

Bianca s-a întors brusc spre el.

— Mi-ai spus că apartamentul e „curat”. Că o să renunțe. Că ea…

— Taci — a șuierat el.

I-am privit și, dintr-odată, am înțeles: durerea dispăruse. Rămăsese doar claritatea. Rece. Curată. Eliberatoare.

— Puteți pleca — am spus. — Cheile vor fi la notar. Dacă, bineînțeles, veți mai dori să vă mutați.

Andrei a ieșit ultimul. La ușă s-a întors încă o dată.

— Ai devenit crudă.

*

L-am privit drept în ochi.

— Nu. Doar am încetat să mai fiu comodă.

Ușa s-a închis.

Am rămas singură — într-o liniște care, pentru prima dată după mult timp, nu apăsa, ci susținea. Am întors scaunul și m-am apropiat de fereastră. Orașul trăia. Mașinile circulau. Oamenii se grăbeau. Lumea nu mă mai ocolea.

O săptămână mai târziu m-a sunat notarul. Bianca s-a retras din tranzacție. Andrei — din căsnicie. Toate documentele au intrat în vigoare.

Casa a rămas a mea.

Iar odată cu ea — viața mea.

Am închis telefonul și, pentru prima dată după foarte mult timp, am zâmbit