Ana ștergea pervazul când a surprins o frază care i-a strâns stomacul. Interpretul, într-un sacou scump cu nasturi lucioși, murmura cu încredere ceva bătrânului șeic — iar Ana a înțeles imediat: mințea. Calm, fără nicio umbră de îndoială, îl mințea în față.

Directorul, Martin Hoffmann, stătea lăfăit în fotoliu, aruncând priviri la ceas, de parcă aștepta sfârșitul unui spectacol plictisitor. Pe masă se afla un dosar — specificațiile tehnice ale unor tractoare pe care compania nu reușea să le vândă de doi ani. Hârtiile erau tocite, la fel ca speranțele.

Șeicul a întrebat în arabă, încet, dar clar:
— Care este consumul de combustibil pe vreme de caniculă?

Interpretul nici măcar nu a clipit:
— Îl interesează dacă utilajele pot fi vopsite în roșu.

Martin a pufnit, lăsându-se și mai mult pe spate:
— Chiar și în roz. Nicio problemă.

Ana a încremenit cu cârpa în mână. Șeicul a încuviințat din cap — politicos, respectuos, dar era evident: nu înțelesese. Era înșelat, iar el zâmbea, crezând că poartă o discuție onestă.

*

Nu avea voie să intervină. Nu avea voie. De zece luni spăla podelele aici pe bani puțini. Creditul atârna ca o piatră de moară — pentru casa părinților, care nu mai exista. Dacă ar fi fost dată afară, n-ar fi avut unde să se ducă.

Dar nici să tacă nu putea.

— Consumul este prea mare — a spus Ana în arabă, fără să-și ridice privirea de la cărucior. Vocea îi era calmă, dar în interior totul îi tremura. — De două ori mai mare decât cel indicat în documente. La căldură, motoarele se supraîncălzesc. Garanția este de un an, însă aceste tractoare nu sunt concepute pentru climatul dumneavoastră.

Tăcerea a lovit ca o palmă.

Martin a sărit în picioare, cu fața înroșită:
— Ai înnebunit?!

Șeicul a ridicat încet mâna. Directorul s-a oprit la jumătatea frazei, ca și cum cineva ar fi apăsat butonul „oprit”.

— Vorbești limba mea? — bătrânul o privea atent pe Ana.

— Da — a răspuns ea încet. — Cinci ani am lucrat ca traducătoare în Algeria. Apoi am pierdut casa părinților. Banii s-au terminat. M-am întors și m-am angajat aici.

Șeicul a tăcut mult timp, fără să-și ia ochii de la ea. Apoi s-a întors spre interpret, iar din vocea lui dispăruse orice urmă de blândețe:
— M-ai mințit.

A făcut o pauză — și în acel moment Ana a înțeles că totul abia începea.

— Iar acum — a adăugat șeicul, zâmbind lent — haideți să vorbim sincer.

*

Șeicul s-a lăsat pe spate în fotoliu și și-a împreunat degetele, ca și cum și-ar fi acordat timp. În încăpere s-a auzit din nou ticăitul ceasului — acum prea puternic, aproape apăsător. Interpretul a pălit. Siguranța lui s-a evaporat ca apa pe metal încins.

— Este… o neînțelegere — a murmurat el, mutându-și privirea de la director la șeic. — Am simplificat doar formularea.

— Ai schimbat sensul — a răspuns calm șeicul. — Iar sensul este chiar prețul afacerii.

S-a întors spre Ana:
— Îți dai seama ce ai riscat?

Ana a încuviințat din cap. Palmele îi erau umede, spatele încordat, dar într-un mod ciudat se simțea mai ușurată. Ca și cum ce era mai rău trecuse deja.

— Îmi dau seama. Dar nu puteam proceda altfel.

Martin a deschis gura să spună ceva, însă șeicul l-a întrerupt:
— Aceste utilaje chiar nu sunt potrivite pentru regiunea mea?

— Nu — a răspuns Ana sincer. — Nu fără modificări serioase. Altfel, veți pierde bani, iar reputația dumneavoastră va avea de suferit. Nu mi-aș dori să fiu cauza acestui lucru.

Șeicul a zâmbit — pentru prima dată cu adevărat în timpul întâlnirii.
— Interesant. De obicei, oamenii din această încăpere se gândesc doar la propriul câștig.

S-a ridicat. Nu era înalt, dar mișcările lui emanau o siguranță surprinzătoare. A trecut pe lângă masă și a atins cu degetul dosarul cu specificații.

*

— Nu va fi nicio afacere — a spus fără să ridice tonul.

Martin a pălit:
— Așteptați… putem renegocia condițiile, oferi o reducere…

— Nu cumpăr minciuni, nici măcar cu reducere — l-a tăiat șeicul. Apoi s-a uitat din nou la Ana. — Dar dumneavoastră aș vrea să vă fac o propunere.

Martin a expirat zgomotos, dar a tăcut.

— Am nevoie de cineva care spune adevărul, chiar și atunci când este periculos — a continuat șeicul. — Și care vorbește limba mea. Contract, muncă oficială. Consultanță și traducere. Sunteți dispusă să discutăm?

Ana a simțit cum i se înmoaie picioarele. S-a sprijinit de cărucior, ca să nu-și trădeze tremurul.

— Da — a spus după o scurtă pauză. — Sunt de acord.

Șeicul a încuviințat, ca și cum nu s-ar fi așteptat la alt răspuns.
— Atunci să considerăm că această întâlnire nu a fost un eșec, ci un noroc.

*

S-a îndreptat spre ieșire. Chiar la ușă s-a întors și a aruncat peste umăr:
— Iar cu acesta — a aruncat o privire scurtă spre interpret — nu voi mai lucra.

Ușa s-a închis.

În birou a rămas o tăcere grea. Martin s-a lăsat încet în fotoliu, privind în gol. Apoi și-a ridicat ochii spre Ana — nu era furie în ei, ci doar oboseală.

— Înțelegi că aici nu mai ai de lucru?

Ana s-a îndreptat. Frica încă era acolo, dar nu o mai stăpânea.
— Înțeleg.

Și-a scos mănușile, a pus cu grijă cârpa în coș și s-a îndreptat spre ieșire. Afară strălucea soarele — puternic, aproape nefiresc.

Pentru prima dată după mult timp, pleca nu cu sentimentul unei pierderi, ci cu convingerea că, în sfârșit, spusese totul așa cum trebuia.