Ușa s-a închis atât de încet, încât Maria nici nu și-a dat seama imediat că soțul ei se întorsese. Stătea în bucătărie, sorbind ultimul ceai răcit după tura de noapte de la clinică, și privea pe fereastră cerul gri al dimineții. Oboseala o apăsa ca o povară grea, dar nu putea adormi. Ceva nu era în regulă — parcă aerul din apartament devenise mai dens și mai rece.

Victor a intrat în dormitor fără să arunce măcar o privire spre bucătărie. N-a salutat. Maria a auzit cum a aruncat cheile pe noptieră, cum patul a scârțâit sub greutatea lui. A terminat ceaiul, a pus cana în chiuvetă și a mers încet spre dormitor.

El stătea întins peste pilotă, cu fața afundată în pernă. Mirosea a țigări și a parfum străin — dulce, greoi, complet diferit de cel pe care îl folosea Maria.

— Unde ai fost? — a întrebat ea calm, fără emoții.

Victor nu și-a întors capul.

— La mama. I s-a făcut rău și m-a rugat să vin.

Era o minciună. Maria a înțeles asta imediat. Mama lui, doamna Bernadette, nu suna niciodată noaptea. De fapt, suna rar — prefera ca fiul ei să vină singur la ea, ca un paj credincios la o regină.

— La trei noaptea? — a întrebat Maria.

— I-a crescut tensiunea — a mormăit el în pernă.

Maria s-a așezat pe marginea patului. Ceva s-a rupt în ea, dar la exterior a rămas calmă. Zece ani de muncă ca asistentă medicală la terapie intensivă o învățaseră să-și păstreze stăpânirea chiar și atunci când, în interior, totul țipa.

— Deci mamei tale i-a crescut tensiunea și ai mers la ea. La trei noaptea. Te-ai întors abia la șapte dimineața. Patru ore. Ce ai făcut acolo patru ore, Victor?

În cele din urmă s-a întors și a privit-o. În ochii lui se citeau iritarea și vinovăția.

— I-am măsurat tensiunea, i-am dat medicamentele, am așteptat să-i treacă. De ce mă iei la întrebări? Mama e ceva sfânt!

Maria s-a ridicat și l-a privit de sus.

— Sună-ți mama. Acum. De față cu mine.

Victor s-a încruntat.

*

— De ce?

— Vreau să știu cum se simte după o noapte atât de grea — a spus Maria calm. — Ca noră, trebuie să-mi arăt grija. Sună.

S-a lăsat o pauză lungă. Victor o privea, iar Maria vedea cum îi aleargă gândurile, căutând o ieșire. A înțeles că era prins. A scos telefonul încet, s-a uitat la ecran și l-a băgat la loc în buzunar.

— E prea devreme. O trezesc.

— Ciudat — a spus Maria încet. — Noaptea se putea trezi, dar dimineața nu?

S-a întors și a ieșit din cameră. S-a așezat la masa din bucătărie. Mâinile îi tremurau, dar le-a strâns în pumni. Nu acum. Acum nu avea voie să cedeze.

După o oră, Victor a ieșit îmbrăcat, pregătit de plecare.

— Azi o să întârzii — a spus el. — Proiectul arde.

Maria a dat din cap.

— Desigur. Întârzie.

El a privit-o suspicios, dar n-a spus nimic. După ce ușa s-a închis, Maria a luat telefonul și a format numărul soacrei.

— Alo, doamna Bernadette? Bună dimineața, sunt Maria. Cum vă simțiți?

În receptor s-a lăsat o tăcere precaută.

— Bine — a răspuns femeia într-un târziu. — De ce întrebi?

— Victor a spus că noaptea v-a crescut tensiunea. Că a fost la dumneavoastră până dimineață.

Pauza a devenit și mai lungă.

— Nu… — a spus în cele din urmă soacra. — Victor n-a venit. Eu sunt bine.

Maria a închis ochii.

— Înțeleg. Mulțumesc. Scuzați deranjul.

A închis și a rămas mult timp nemișcată. Așadar, așa stăteau lucrurile. Minciuni. Parfum străin. Patru ore în necunoscut. Nu mai era o bănuială. Era un fapt.

Maria s-a ridicat și a început să-și strângă lucrurile.

Când Victor s-a întors seara, apartamentul l-a întâmpinat cu o liniște neobișnuită. De obicei, Maria gătea, punea muzică sau televizorul. Acum era liniște, ca într-un morgă.

— Maria? — a strigat el, scoțându-și pantofii.

Ea a ieșit din dormitor. Purta o rochie neagră, pe care o îmbrăca doar la ocazii serioase. Părul strâns, fața atent machiată.

— Unde te duci? — a întrebat Victor, surprins.

— Am fost la notar — a răspuns Maria calm. — Mâine depun actele de divorț.

A rămas încremenit, cu geaca în mâini.

— Ce?

— Ai auzit foarte bine. Știu tot. Despre Clara ta de la contabilitate. Despre apartamentul închiriat de pe strada Rivière. Despre faptul că durează de jumătate de an.

Fața lui Victor s-a albit, apoi s-a înroșit.

— Cine ți-a spus prostiile astea?

— Mama ta — a zâmbit Maria amar. — Culmea, chiar ea. M-a sunat azi după-amiază, când și-a dat seama că ai folosit-o drept alibi. Se pare că și dragostea unei mame are limite.

Victor s-a prăbușit pe un scaun.

— Maria, nu e ceea ce crezi…

*

— Exact asta este — l-a întrerupt ea. — M-ai mințit șase luni. Ai dus o viață dublă. Și dacă nu era acest alibi stupid, aș fi rămas în continuare în necunoștință. Ai fi vrut să mă duci de nas mai departe?

El a tăcut. Maria s-a așezat în fața lui.

— Știi ce doare cel mai tare? Nu trădarea în sine. Oamenii greșesc, se îndrăgostesc, pleacă. Aș fi putut înțelege, poate chiar ierta, dacă erai sincer. Dar ai ales minciuna. Ți-ai folosit mama ca scut. Te-ai gândit doar la tine.

— Nu am vrut să te rănesc…

— Nu ai vrut să-ți pierzi confortul! — vocea Mariei a devenit dură. — Aici: mâncare gătită, cămăși curate, facturi plătite. Acolo: pasiune și noutate. Le-ai vrut pe amândouă. Dar așa ceva nu există.

El a ridicat capul, iar în ochii lui a apărut o urmă de speranță.

— O să repar totul. O să rup cu ea. Dă-mi o șansă…

— Nu.

Cuvântul a sunat atât de ferm, încât Victor a tresărit.

— Ți-am dat zece ani din viața mea. Zece ani am muncit în două locuri ca să cumpăr acest apartament. Zece ani am suportat-o pe mama ta, care mă considera nedemnă. Zece ani ți-am justificat lenea și iresponsabilitatea. Dar acum văd adevărul. Tu nu ești „blând”. Tu ești slab. Și eu nu mai car această povară.

Victor a încercat să-i apuce mâna, dar Maria s-a tras înapoi.

— Mâine te muți. Apartamentul e al meu, l-am cumpărat înainte de căsătorie. Ai mamă, ai Clara. Alege unde mergi. Mie îmi este indiferent.

— Maria, te rog…

Ea s-a ridicat.

— Discuția s-a încheiat. Dormi pe canapea. Dimineață vreau să văd apartamentul gol.

Maria s-a încuiat în dormitor. S-a așezat pe pat și abia atunci și-a permis să plângă — încet, ca să nu o audă. Durea. Era înfricoșător. Zece ani s-au prăbușit într-o clipă. Dar printre durere se strecura ușurarea. În sfârșit dădea drumul la ceea ce o trăgea în jos de prea mult timp…

Iar dimineața, când a deschis ușa dormitorului, a văzut ceva care a făcut-o să șoptească:

— Nici nu mi-aș fi imaginat că e capabil de așa ceva…

*

Dimineața a început cu o liniște care îi țiuia în urechi mai tare decât orice strigăt.

Maria a deschis ușa dormitorului și a încremenit.

Victor nu era acolo.

Dispăruseră pantofii lui, geaca, rucsacul cu laptopul. Pe canapea, pătura și perna erau împăturite cu grijă — aproape demonstrativ, ca și cum ar fi spus: „Vezi? Am plecat civilizat”. Pe masă erau cheile și un bilețel rupt dintr-un caiet:

„O să iau restul mai târziu. Trebuie să vorbim.”

Maria a mototolit hârtia și a aruncat-o la gunoi.

Nu era nimic de discutat.

Și-a făcut cafea, s-a așezat la fereastră și, pentru prima dată după mult timp, a simțit o ciudată senzație de gol — nu dureroasă, ci liniștită. Ca și cum cineva ar fi scos din cameră mobila grea și, deodată, spațiul ar fi devenit mai aerisit.

Telefonul a vibrat.

Victor.

Nu a răspuns.

După un minut a venit un mesaj:
„Te rog. Nu pot lăsa totul așa, pur și simplu.”

Maria a zâmbit amar.

El lăsase totul în urmă deja. Cu jumătate de an în urmă.

A plecat la muncă. La clinică era ca de obicei — steril și tensionat. Terapia intensivă nu lăsa loc dramelor personale: aici ori acționezi, ori te retragi. Iar Maria a acționat. Perfuzie, parametri, ordine scurte. Colegii o priveau cu respect, fără să știe că în interiorul ei tocmai se încheiase o întreagă viață.

La prânz a sunat-o doamna Bernadette.

— Maria… — vocea ei era neobișnuit de blândă. — Trebuie să vorbim.

— Te ascult.

— Victor este la mine. A venit noaptea. A spus că l-ai dat afară.

— Nu am dat afară pe nimeni — a răspuns Maria calm. — Pur și simplu am încetat să mă mint pe mine însămi.

Pauză.

— El suferă — a spus soacra cu grijă.

— Iar eu nu? — vocea Mariei a tremurat pentru prima dată. — Știați. Știați totul și ați tăcut.

— Speram să-și vină în fire…

*

— Este un bărbat adult. A fost alegerea lui.

Femeia a oftat greu.

— Nu te rog să te întorci la el. Te rog… să ierți.

Maria a închis ochii.

— Voi ierta. Cu timpul. Dar nu pe el și nu pentru el. Pentru mine. La revedere.

A închis și a simțit cum ceva din interiorul ei se așază definitiv la locul potrivit.

O săptămână mai târziu, Victor a venit să-și ia lucrurile. Tăcut. Cu privirea în jos. A încercat să spună ceva, dar Maria a fost politicoasă și rece, ca un medic în timpul vizitei.

— Te-ai schimbat — a spus el în cele din urmă.

— Nu — a răspuns ea. — Doar am încetat să mai fiu comodă.

A plecat, ducând cu el cutii și resturile vieții lor de altădată.

Divorțul a trecut repede și fără zgomot. Fără scandaluri. Fără împărțeli. Fără încercări de a întoarce trecutul. Apartamentul a rămas Mariei. Și liniștea a rămas — dar acum era una calmă.

Primăvara, pentru prima dată după mulți ani, și-a luat concediu. A mers singură la mare. Se plimba mult pe faleză, mânca înghețată, citea seara și se surprindea zâmbind fără motiv.

Într-o zi l-a văzut întâmplător pe Victor. Mergea cu Clara, povestind animat. Clara râdea, ținându-l de mână. Victor părea… obișnuit. Chiar puțin pierdut.

El a observat-o pe Maria și s-a oprit. A vrut să se apropie.

Ea a clătinat din cap și a trecut pe lângă el.

Fără ură. Fără durere. Fără dorința de a demonstra ceva.

Pur și simplu a trecut mai departe.

În seara aceea, Maria stătea pe balconul apartamentului ei, privea luminile orașului și se gândea cât de ciudată este viața: uneori, pierderea se dovedește a fi singura cale de a te regăsi.

A ridicat paharul cu vin și a spus încet, în gol:

— Mulțumesc că ai plecat.

Și, pentru prima dată după mulți ani, nu era amărăciune.

Era libertate.