— Ana, ajunge cu prefăcătoria asta! — a exclamat Marcu. — Tu nu muncești! Stai toată ziua în biroul tău și pierzi vremea! Eu, în schimb…

— Așa? — am zâmbit ironic.

— Normal! Sau nu e adevărat? „Munca” ta, dacă pot să-i spun așa, e doar de fațadă — a continuat soțul meu. — Adu–du–fă-te la o parte și nu încurca pe nimeni.

— Serios?

— Da! Ești o secretară obișnuită. Ce ședințe, ce strategii? Hai să fim serioși! Am dreptate, nu? — s-a adresat el prietenilor de la masă.

— Nu te enerva — a spus încet Sofia. — Marcu doar e îngrijorat că ai venit târziu de la serviciu. E deja târziu…

Aș fi putut să-i urmez sfatul și „să nu mă enervez”. Dar… îmi ajunsese. Pentru că de trei ani ascultam aceleași remarci condescendente.

Totul a început destul de inocent. Când m-am angajat în companie, i-am spus lui Marcu că voi lucra ca asistentă de conducere. El a pufnit:

— Aha, deci secretară.

Nu l-am corectat. Și ar fi trebuit…

*

Apoi lucrurile au mers din ce în ce mai rău. Soțul meu refuza să vadă că aportul meu la bugetul familiei era egal cu al lui. N-a observat nici mașina nouă oferită de companie — a crezut că am luat-o în leasing. Chiar și când am fost premiată și desemnată printre cei mai buni angajați, a continuat să mă considere „fata de la recepție”.

— Uite, Toma — a spus Marcu, deja prins de elan, întorcându-se spre un alt invitat —, soția mea crede că dacă șeful are încredere în ea să facă cafea, atunci e deja indispensabilă! Ana, povestește-i lui Toma cum săptămâna trecută ai purtat negocieri importante!

A făcut ghilimele în aer, iar Luca, soțul Sofiei, a zâmbit larg.

— Mi-a povestit — a continuat Marcu — că s-a întâlnit cu niște parteneri străini. Probabil le ducea cafea, în timp ce adevărații specialiști încheiau afacerile!

Toma, un cunoscut recent al lui Marcu, cu care îl lega un hobby comun, și-a coborât privirea în farfurie. I-am văzut umerii încordându-se. Problema era că, de puțin timp, lucra în aceeași companie cu mine. Mai mult — îmi era subordonat. Toma fusese la acea întâlnire și știa foarte bine care fusese rolul meu…

N-am mai rezistat. Și am propus să-i spun soțului meu cu ce mă ocup de fapt.

— Oh, acum urmează o lecție despre importanța muncii de secretară! — a râs Marcu. — Uneori devine atât de serioasă, ca o adevărată femeie de afaceri! Hai, spune!

— Chiar spun — am răspuns. — Doar lipsesc cinci secunde.

Mai întâi am mers în dormitor, am scos geanta sport a lui Marcu din dulap și am început să-i pun lucrurile: blugi, tricouri, șosete…

— Hei, Ana, ce faci acolo? — a strigat din bucătărie. — Vino înapoi, nu te supăra!

M-am întors cu geanta și am lăsat-o lângă ușa de la intrare. Apoi m-am așezat la masă și mi-am turnat un pahar de vin.

*

— Așadar, despre munca mea — am început. — Da, sunt asistentă de conducere. Doar că nu secretară, ci directoare generală adjunctă pentru dezvoltare. Mașina este de serviciu. Iar săptămâna trecută nu duceam cafea partenerilor străini, ci semnam un contract de șapte milioane.

La masă s-a lăsat tăcerea. Luca s-a oprit din mestecat, Sofia a rămas cu gura deschisă.

— Ana, nu mai inventa povești în fața invitaților — a încercat Marcu să râdă.

M-am întors spre Toma.

— Toma — l-am rugat — spuneți-i soțului meu ce funcție am. Poate pe dumneavoastră vă va crede.

Toma a ridicat privirea și l-a privit pe Marcu:

— Ana Popescu este directoare generală adjunctă în compania noastră. Lucrez sub conducerea ei de trei luni. De fapt, ea m-a angajat.

— Ce?! — Marcu a sărit în picioare.

— Păi da — a ridicat Toma din umeri. — Credeam că știi. Ana este foarte bună. Au vrut s-o mute la București, dar a refuzat.

Marcu mă privea ca și cum m-ar fi văzut pentru prima dată. Expresia feței i se schimba continuu, ca și cum cineva ar fi schimbat canalele unui televizor vechi.

— De ce… de ce nu mi-ai spus?

— Ți-am spus — am zâmbit. — Acum trei ani, când m-am angajat. Ai spus: „Aha, secretară”. Și de atunci nu te-ai mai interesat niciodată ce fac, de fapt. În schimb, îți distrai prietenii cu povești despre „jocul meu de-a femeia de afaceri”.

— Dar ai fi putut…

— Ce? Să-ți demonstrez? Să-ți aduc o adeverință de venit? Să-ți arăt contractul? Nu vedeai cât câștig?

Marcu a tăcut.

Privirea i s-a oprit asupra genții de lângă ușă…

Și chiar atunci am rostit fraza după care nu mai exista cale de întoarcere.

*

— Fă-ți bagajele, Marcu — am spus calm, aproape obosită. — Geanta ta e gata.

În cameră s-a lăsat o liniște densă, apăsătoare, în care până și respirația părea prea zgomotoasă. Sofia a înghițit nervos, Luca a întors privirea, iar Toma a lăsat încet furculița, ca și cum ar fi înțeles că nu mai avea ce căuta acolo.

— Tu… ce-ai spus acum? — a întrebat Marcu, ca și cum n-ar fi auzit.

— Am spus să pleci — am repetat. — Să te strângi și să ieși.

— Ana, stai puțin — a făcut un pas brusc spre mine. — Totul pentru o glumă proastă? Eu doar… nu știam!

— Exact — l-am întrerupt. — Nu știai. Și nici nu te interesa să știi. Trei ani, Marcu. Trei ani ai trăit lângă mine și n-ai pus niciodată o întrebare adevărată. Dar să râzi, asta știai.

— Nu am făcut-o cu rea intenție… — și-a trecut mâna prin păr. — Ar fi trebuit să-mi spui direct.

— Ți-am spus direct — mi-a tremurat vocea, dar n-am dat înapoi. — Tu ai decis că știi mai bine. Ca întotdeauna.

S-a uitat la prieteni, căutând sprijin.

— Sofia, spune-i tu…

*

Sofia s-a ridicat încet.

— Marcu — a spus calm — mai bine taci acum.

A fost ultima picătură. S-a uitat la ea, apoi la Luca, dar acesta doar a ridicat din umeri. Toma s-a ridicat.

— Cred că o să plec — a spus stânjenit. — Mulțumesc pentru cină, Ana.

— Mulțumesc că ai spus adevărul — am încuviințat.

Când ușa s-a închis în urma invitaților, apartamentul mi s-a părut străin. Marcu stătea în mijlocul bucătăriei — pierdut, mic, departe de bărbatul sigur pe sine de cu câteva minute înainte.

— Chiar vrei să se termine așa? — a întrebat mai încet.

L-am privit atent. Pentru prima dată după mult timp — fără să mă justific, fără să vreau să demonstrez ceva.

— Nu, Marcu. Tu ai terminat totul demult. Eu doar, în sfârșit, am înțeles.

A luat geanta în tăcere. La prag s-a oprit.

— Te-ai schimbat — a spus fără să se întoarcă.

— Nu — am răspuns. — Doar am încetat să mai fiu comodă.

Ușa s-a închis.

Am rămas singură, am terminat vinul și, pentru prima dată în trei ani, n-am simțit supărare — ci ușurare.

A doua zi aveam o ședință. Strategică.
Și o viață în care nimeni nu mă mai numea „fata cu cafeaua”.