Ana s-a întors acasă târziu. Amurgul se așternuse greu peste străzi, vântul îi azvârlea frunze ude în față, iar oboseala îi apăsa umerii. Și-a scos pantofii în hol, a intrat în bucătărie — și s-a oprit brusc, ca și cum s-ar fi lovit de un zid invizibil.

La masă stătea soțul ei, Marco. În fața lui — mama lui, Maria, cu o cană de ceai în mână și o expresie de superioritate calmă, de parcă totul fusese deja decis și nu mai era nimic de discutat.

— A, Ana, în sfârșit — a spus Maria fără să se întoarcă. — Te așteptăm de o jumătate de oră.

— Bună seara — Ana și-a scos haina și a așezat-o cu grijă pe spătarul unui scaun. — Marco, puteai să-mi spui că vine mama ta.

— Am aflat și eu abia acum — a ridicat din umeri el, fără să-și ridice privirea din telefon.

Maria a sorbit zgomotos din ceai și a pus cana pe masă cu un clinchet accentuat.

— Marco, am găsit ceva interesant — s-a aplecat ea spre fiul ei. — O aragaz în magazinul de lângă mine. La reducere. Doar 6.000 de lei. Al meu e pe ducă — nu mai merg arzătoarele.

Ana s-a așezat încet. Suma a fost rostită atât de firesc, de parcă era vorba de pâine, nu de banii pe care ea și Marco îi strânseseră aproape un an.

— Este foarte scump — a spus ea precaut. — Poate există ceva mai simplu.

— Mai simplu? — Maria s-a întors spre ea, iar privirea i s-a răcit brusc. — Sugerezi să gătesc pe o tablă ieftină? Am probleme cu spatele, am nevoie de aparatură bună.

Marco tăcea, derulând ecranul telefonului. Ana s-a uitat la el — cu speranță, cu așteptare — dar el părea să nu simtă tensiunea din bucătărie.

— Marco — a spus ea încet. — Sunt banii noștri. Strângeam pentru concediu.

— Mamă, poate chiar găsim ceva mai ieftin — a spus el în cele din urmă, nesigur, mai mult din politețe.

— Hai, te rog — Maria i-a pus mâna pe umăr. — O fac pentru tine. O să vin, o să gătesc, o să coc. Cu aragazul vechi e imposibil.

Ana și-a strâns degetele sub masă. Soacra nu gătea niciodată la ei — doar bea ceai și se plângea de viață. Dar acum juca rolul mamei grijulii atât de convingător, încât Marco deja dădea din cap.

— Bine, mamă — s-a ridicat el și a ieșit pe hol.

— Unde te duci? — Ana s-a ridicat brusc.

— După bani.

*

N-a mai apucat să spună nimic. Marco a deschis comoda, i-a luat geanta ei, a desfăcut portofelul și a scos un teanc de bancnote legate cu elastic. Calm. Automat. De parcă nu era prima dată.

— Marco, așteaptă… — Ana a făcut un pas spre el, dar vocea i s-a frânt.

El s-a întors și i-a întins banii mamei. Maria i-a numărat și a dat din cap mulțumită.

— Perfect. Mâine rezolv cumpărarea.

— Erau economiile noastre — a spus Ana din pragul bucătăriei. — Ne înțeleseserăm.

— Ale noastre? — Maria a zâmbit ironic. — Fiul meu a dat banii. Sau crezi că într-o familie totul e doar al tău?

Ana s-a uitat la Marco. El stătea cu privirea în jos.

— Spune ceva — l-a rugat ea.

— Mamă, nu te supăra — a spus el, uitându-se la mama lui. — Ana e doar obosită.

Maria a zâmbit, și-a închis geanta și s-a îndreptat spre ușă.

— Mulțumesc, dragul meu. Ești cel mai bun.

Ușa s-a închis.

— De ce nu m-ai întrebat? — a spus Ana încet.

— Mama avea nevoie de ajutor — a ridicat din umeri Marco. — Oricum nu ai fi refuzat.

— Voiam să fiu respectată.

— Nu face o tragedie — a aruncat el și a ieșit.

Două săptămâni mai târziu, Maria a venit din nou — fără să anunțe. Cu plase.

— Ana, ajută-mă — a spus ea. — Am adus cărbuni. Pentru grătar.

— Nu avem grătar.

— Vom cumpăra — a făcut un gest din mână. — Lui Marco îi place natura.

În bucătărie a întins niște hârtii.

— Vecina mea, Iulia, vinde un frigider. Aproape nou. Doar 2.500 de lei.

— Nu avem nevoie de frigider — a spus Ana ferm.

— Vrei ca fiul meu să trăiască în lipsuri?! — a izbucnit Maria.

— Avem tot ce ne trebuie.

— Vechituri — a tăiat-o ea. — Marco merită ceva mai bun.

Marco a tăcut. Apoi a dat din cap.

— Mamă, îl luăm.

Ana a simțit cum ceva din ea se rupe definitiv.

Noaptea, pe sunetul ploii, și-a făcut bagajul și i-a scris prietenei ei, Emma:

„Pot să vin la tine?”

Răspunsul a venit imediat: „Te aștept.”

— Pleci din cauza frigiderului? — a întrebat Marco.

Ana s-a întors, l-a privit mult timp, calm.

Și a spus fraza după care el a înțeles pentru prima dată că nu mai era vorba despre bani…

*

Ana s-a întors și l-a privit îndelung, în liniște.

— Nu plec din cauza frigiderului, Marco — a spus ea încet. — Plec pentru că în casa asta eu nu exist.

El a încruntat sprâncenele, ca și cum nu ar fi înțeles imediat.

— Cum adică nu exiști?

— La propriu. Aici ești tu și mama ta. Sunt dorințele ei, deciziile ei, planurile ei. Iar eu sunt un portofel cu picioare. Un decor. O comoditate.

— Exagerezi — a răspuns iritat. — E mama mea.

— Iar eu sunt soția ta — Ana a tras fermoarul genții. — Cel puțin teoretic.

Marco s-a apropiat și a încercat să-i prindă mâna, dar ea s-a retras.

— Ana, așteaptă. Hai să vorbim calm.

— Am vorbit deja. În seara aceea. Când ai băgat mâna în geanta mea fără să întrebi. Când ai dat banii mei și nici nu m-ai privit.

A deschis gura, dar nu a găsit cuvinte.

— Atunci ai făcut o alegere — a continuat ea. — Doar că nu ți-ai dat seama.

Afară s-a auzit un tunet surd. Ploaia s-a întețit.

— Și acum ce? — a întrebat el într-un final. — Pleci pur și simplu?

— Deja plec.

Și-a pus paltonul. În hol era frig și gol, de parcă apartamentul se împăcase cu plecarea ei înaintea lui.

— Ana… — vocea lui Marco s-a îmblânzit. — Mama mea doar… e obișnuită să o ajut.

— A ajuta e una. A lăsa pe cineva să te manipuleze și să pretinzi că e normal e alta.

A apucat clanța ușii.

— Transmite-i salutări din partea mea — a spus Ana. — Și spune-i că de acum ea va decide unde mergi în concediu. Și cu cine.

Ușa s-a închis.

*

La Emma era cald și mirosea a scorțișoară. Ana stătea pe canapea, ținând o cană în mâini, și pentru prima dată după mult timp nu simțea vinovăție.

— Ai făcut ce trebuia — a spus Emma. — Ai îndurat prea mult.

— Mereu am crezut că problema e la mine — a recunoscut Ana. — Că sunt egoistă. Că ar trebui să fiu mai maleabilă.

— Și s-a dovedit că…?

— Că atunci când cedezi mereu, oamenii încetează să te mai vadă.

Telefonul a vibrat. Un mesaj de la Marco:

„Hai să vorbim. Am înțeles tot.”

Ana s-a uitat la ecran, dar nu a răspuns.

A doua zi a venit alt mesaj:

„Mama e foarte supărată. Ai putea să-ți ceri scuze.”

Ana a zâmbit amar și a închis telefonul.

Totuși, s-au întâlnit — o săptămână mai târziu, într-o cafenea de lângă serviciul ei. Marco părea obosit, cu cearcăne adânci.

— Nu credeam că vei pleca cu adevărat — a spus el, amestecând cafeaua. — Mama spune că ești prea mândră.

— Iar eu cred că pur și simplu am încetat să mai fiu comodă.

— Ea nu face asta din răutate — a început el, ca de obicei. — Chiar îi e greu singură.

— Marco — Ana l-a privit drept în ochi. — Ești un bărbat matur. Dar lângă ea devii din nou un copil. Și cât timp va fi așa, nu vom fi un cuplu.

A tăcut.

— Nu-ți cer să alegi între noi — a adăugat ea. — Îți cer să te alegi pe tine. Dar nu ești pregătit.

— Și dacă încerc? — a întrebat el nesigur.

Ana a dat din cap.

— Ai mai încercat. Și de fiecare dată ai dat înapoi.

S-a ridicat.

— Am depus cererea de divorț, Marco.

El a tresărit.

— Atât de repede?

*

— Nu — a răspuns ea calm. — Am ajuns la decizia asta după mult timp.

Divorțul a decurs liniștit, aproape birocratic. Maria nu a venit la tribunal, dar a transmis prin fiul ei că „oricum era spre bine” și că „Ana nu a fost niciodată cu adevărat din familie”.

Ana nu a răspuns.

A închiriat un apartament mic lângă un parc. Și-a cumpărat o pătură, un fierbător nou și bilete — către locul unde visa de ani de zile să ajungă, dar pe care îl lăsa mereu „pe mai târziu”.

Pentru prima dată, banii pe care îi câștiga erau doar ai ei. Și deciziile — la fel.

Într-o seară, întorcându-se acasă, Ana și-a văzut reflexia într-o vitrină. Mergea încet, cu spatele drept, iar în privirea ei nu mai era nicio îndoială.

Nu mai cerea permisiunea să fie ea însăși.

Și atunci a înțeles: uneori plecarea nu este o înfrângere.

Este singura cale de a te întoarce, în sfârșit, la tine.