Maria stătea în fața oglinzii, probând deja a treia rochie la rând. Cea albastră i se părea prea stridentă, cea neagră – prea severă. În cele din urmă a ales una bej, cu un guler discret. În seara aceea, logodnicul urma să o ducă să-i cunoască pe părinții lui, iar Maria era emoționată ca înaintea unui examen.

Micul apartament cu o singură cameră în care Maria și Daniel locuiau de șase luni era modest, dar primitor. Ea îl amenajase singură: fiecare detaliu fusese ales cu grijă. O canapea bej lângă fereastră, rafturi cu cărți de-a lungul peretelui, plante vii pe pervaz. Maria lucra ca designer de interior, iar apartamentul era cartea ei de vizită.

— Ești gata? — Daniel a ieșit din baie, încheindu-și cămașa. — Întârziem deja.

— Aproape — Maria și-a luat geanta și și-a verificat machiajul pentru ultima oară. — Dani… părinții tăi sunt stricți?

— Normali — a ridicat din umeri. — Oameni obișnuiți. Mama gătește foarte bine, tata îi place să vorbească. Nu-ți face griji, va fi bine.

Maria a dat din cap, deși neliniștea nu dispărea. Pentru ea era important ca viitorii socri să o accepte. Familia însemna mult. Își dorea relații calde, apropiate, să se simtă binevenită.

*

Cu puțin timp în urmă, Maria fusese promovată: nu mai era asistentă, ci designer cu drepturi depline în studio. Primul ei proiect serios, clienți proprii, responsabilitate. În fiecare zi se străduia să demonstreze că merită acel post. Daniel o susținea în vorbe, spunea că este mândru de ea. Deși, uneori, glumea că nu ar trebui să se îngroape atât în muncă: familia era mai importantă.

Casa părinților lui Daniel se afla la marginea orașului. Mare, cu două etaje, cu o grădină bine îngrijită. Când mașina s-a oprit în fața porții, Maria a tras adânc aer în piept și și-a netezit rochia.

— Arăți foarte bine — a zâmbit Daniel, strângându-i mâna. — Relaxează-te.

Ușa a fost deschisă de Elena Popescu, o femeie înaltă, cu părul aranjat impecabil și o privire severă. Zâmbetul ei era politicos, dar rece.

— Daniel! — și-a îmbrățișat fiul, apoi a privit-o pe Maria. — Deci tu ești logodnica?

— Bună seara, doamnă Popescu — Maria i-a întins mâna. — Încântată de cunoștință.

— Intrați — a spus ea, dându-se la o parte. — Ion vă așteaptă deja.

Interiorul respira prosperitate. Mobilier scump, draperii grele, parchet lucios. În sufragerie, masa era pusă: salate, feluri calde, deserturi. Era evident că gazda se străduise.

*

Ion Popescu s-a ridicat când au intrat. Era un bărbat masiv, cu părul grizonat și o privire grea, evaluatoare. De parcă Maria nu venise la cină, ci la un interviu.

— Bună seara — a spus ea, oferindu-i mâna.

— Bună seara — a răspuns el, strângând-o scurt. — Luați loc.

Cina a început cu subiecte neutre: drumul, vremea, munca lui Daniel. Elena își întreba fiul despre sănătate, alimentație, rutina zilnică, ca și cum Maria nu ar fi avut grijă de el.

— Daniel, ai slăbit — a spus cu reproș. — Sper că logodnica ta te hrănește cum trebuie.

— Mamă, e totul în regulă — a răspuns el. — Maria gătește bine.

— Bine cum? — Elena s-a întors spre Maria. — Ce obișnuiești să gătești?

— Ei bine… de toate câte puțin — Maria s-a pierdut. — Supe, feluri principale. Încerc să fie gustos și sănătos.

— Sănătos — a zâmbit ironic viitoarea soacră. — Un bărbat are nevoie de mâncare consistentă, nu „sănătoasă”. Tocănițe, carne, aluaturi. Asta e mâncare.

Maria a dat din cap, simțind cum îi ard obrajii. Daniel mânca în tăcere. Ion observa fără să spună nimic.

*

— Și unde lucrezi tu? — a întrebat el, în cele din urmă.

— Într-un studio de design — a răspuns Maria, recunoscătoare pentru schimbarea subiectului. — Mă ocup de interioare. De curând am fost promovată și acum am proiectele mele.

— Proiecte… — Ion a luat o înghițitură de vin. — Și se câștigă bine?

— Destul de bine — a zâmbit Maria. — Îmi place foarte mult munca. Acum pregătesc un proiect mare: un apartament în centru, clienți serioși. Poate deschide noi oportunități.

Elena a schimbat o privire cu soțul ei. În acel gest era ceva neplăcut.

— Adică plănuiești să continui să lucrezi? — a întrebat ea cu un zâmbet moale, incomod.

— Desigur — a răspuns Maria, fără să observe capcana. — Îmi iubesc munca. Vreau să cresc profesional.

S-a lăsat o tăcere grea. Daniel și-a coborât privirea. Ion a lăsat furculița jos.

— În familia noastră — a spus rar — femeile nu au lucrat niciodată.

Maria a rămas nemișcată.

— Cum adică?

— Vorbesc serios — a privit-o grav. — Mama mea nu a lucrat. Elena nu a lucrat. Și soția lui Daniel nu va lucra.

Maria s-a uitat la logodnicul ei, căutând sprijin. El tăcea. Fața Elenei era impasibilă.

— Este… o tradiție? — a întrebat Maria cu voce tremurată.

— O poți numi așa — a încuviințat Ion. — Femeia se ocupă de casă. Bărbatul întreține familia. Subiect închis.

Conversația s-a schimbat brusc. Au început să vorbească despre nuntă, despre rochie, despre banchet. Ca și cum viața Mariei nu tocmai fusese decisă pentru ea.

*

Daniel zâmbea fără să-și ia ochii de la ecran. Zâmbetul era ușor, aproape nepăsător — același cu care se ascunde, de obicei, convingerea absolută că are dreptate.

— Vorbești din emoții, Maria — a spus calm. — Toate femeile se împotrivesc la început. Apoi se obișnuiesc. E normal.

Maria s-a așezat încet pe marginea scaunului. Pe dinăuntru se simțea goală, ca și cum cineva îi scosese aerul din piept. Se uita la bărbatul cu care plănuia să-și unească viața și, pentru prima dată, îl vedea cu adevărat — fără scuze, fără iluzii, fără filtre.

— Deci știai — a spus încet. — Știai… și totuși ai tăcut.

— Și ce era de discutat? — Daniel a ridicat din umeri. — E evident. Familia înseamnă ordine. Roluri. Eu muncesc, tu te ocupi de casă. Ca în familia mea. Așa cum trebuie.

— Așa cum trebuie pentru cine? — Maria și-a ridicat privirea. — Pentru tine? Pentru mama ta? Pentru tatăl tău?

El a tăcut câteva secunde, apoi a oftat, ca cineva obosit de o conversație inutilă.

— Ascultă — a spus mai ferm —, dacă vrei să accepți proiecte, să umbli din șantier în șantier, să stai până noaptea târziu cu planurile… atunci uită de mine. Nu voi trăi cu o femeie pentru care munca e mai importantă decât familia.

Era convins că acele cuvinte vor pune punct.

*

Că ea se va speria.

Că va da înapoi.

Așa cum făcuse înainte — în lucrurile mici, în discuții, în subiectele incomode.

Maria s-a ridicat încet.

— Bine — a spus cu o calmare neașteptată.

Daniel s-a întors spre ea, încruntându-se.

— Cum adică „bine”?

— Aleg munca mea — a spus Maria clar. — Mă aleg pe mine. Proiectele mele. Deciziile mele. Viața mea.

El a scos un râs scurt, neîncrezător.

— Chiar crezi că fără mine vei reuși ceva?

— Știu — a răspuns ea. — Pentru că deja reușesc. Iar fără mine însămi, n-aș putea.

Maria a intrat în dormitor, a deschis dulapul și a scos valiza. Mișcările ei erau precise, controlate, liniștite. Împăturea hainele fără grabă, ca și cum ar fi trăit acel moment de multe ori în minte.

— Vorbești serios? — Daniel s-a ridicat; pentru prima dată, în vocea lui a apărut iritarea. — Pentru un loc de muncă?

— Nu — ea nici nu s-a întors. — Pentru atitudine. Pentru faptul că ați decis deja în locul meu cine trebuie să fiu.

El a tăcut. După un timp, a spus mai încet:

— O să-ți pară rău.

Maria a închis valiza și l-a privit.

*

— De un singur lucru îmi va părea rău — a răspuns ea. — Că aș rămâne acum.

O jumătate de oră mai târziu, a ieșit din apartament. Afară era răcoare, aerul era curat. Maria a tras adânc aer în piept — pentru prima dată după mult timp, cu adevărat, cu pieptul plin.

Telefonul a vibrat în buzunar. Un mesaj de la un client:

„Maria, am văzut proiectele. Ne plac foarte mult. Când putem începe?”

Ea a zâmbit.

Și, punând telefonul în buzunar, a șoptit — nu pentru el, ci pentru sine:

— Acum chiar pot începe.